Cum se întemeiază ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ?

(Isus către oamenii din Gherasa şi către cei care citesc aceste rânduri)

„Eu, pentru iubirea pe care o are Dumnezeu pentru Omenirea creată de El, am venit să vă aduc aminte că numai o singură Împărăţie este sfântă, şi anume aceea a Cerurilor şi am venit să o propovăduiesc pentru ca oamenii cei mai buni să alerge către aceasta. Ah, Eu aş voi ca toţi, chiar şi cei mai răi, să vină, întorcându-se spre bine, eliberându-se de diavol, care îi ţine în robie în chip vădit – punând stăpânire asupra trupului, nu numai asupra sufletului – ori tainic – punând stăpânire numai pe suflet. Pentru aceasta umblu Eu tămăduind bolnavii, alungând demonii din trupurile celor posedaţi, întorcându-i la bine pe cei păcătoşi, iertând întru numele Domnului, învăţând cele ale Împărăţiei, împlinind minuni pentru a vă încredinţa de puterea Mea şi de faptul că Dumnezeu este cu Mine. Aceasta pentru că nu poate săvârşi minuni cel care nu este întru prietenie cu Dumnezeu. De aceea, dacă Eu alung demonii cu degetul lui Dumnezeu, îi tămăduiesc pe cei bolnavi, îi curăţ pe leproşi, îi întorc la bine pe cei păcătoşi, vestesc Împărăţia dând învăţătură asupră-i şi chemându-i pe oameni la aceasta în numele lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este vădit şi neîndoios îngăduitor faţă de Mine, numai vrăşmaşii necredincioşi putând spune alminteri, aceasta este semn că Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns între voi şi trebuie zidită, pentru că acesta este ceasul când este întemeiată.

Dar cum se întemeiază Împărăţia lui Dumnezeu în lume şi în inimi ? Prin întoarcerea la Legea mozaică sau prin cunoaşterea limpede a acesteia dacă omul nu o ştie şi, mai cu seamă, prin punerea în practică desăvârşită a Legii în el însuşi, în orice i s-ar întâmpla şi în fiece clipă a vieţii. Dar ce este această Lege? Este ea oare un lucru atât de aspru încât să fie cu neputinţă de împlinit? Nu. Ea este un şir de zece porunci sfinte şi lesne de urmat, pe care însuşi omul, cel care este sănătos din punct de vedere moral, bun cu adevărat, simte că trebuie să le urmeze, chiar dacă este cineva îngropat sub acoperişul împletit din crengi ale celor mai de nepătruns păduri din tainica Africă.

Aceasta spune:

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău şi nu este vreun alt Dumnezeu în afară de Mine.

Să nu rosteşti Numele lui Dumnezeu în zadar.

Cinsteşte sabatul potrivit poruncii lui Dumnezeu şi trebuinţei făpturii.

Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta dacă voieşti să trăieşti îndelung şi să ai parte de bine pe pământ şi în Cer.

Să nu ucizi.

Să nu furi.

Să nu săvârşeşti adulter.

Să nu rosteşti mărturie strâmbă împotriva aproapelui tău.

Să nu doreşti soţia altuia.

Să nu pizmuieşti ceea ce este al altcuiva.

Oare care om cu suflet bun, chiar dacă este un sălbatic, rotindu-şi privirea a tot ce-l înconjoară, nu ajunge să-şi spună: „Nimic din toate acestea nu s-au putut alcătui de la sine. Prin urmare există Cineva, mai puternic decât natura şi decât omul însuşi, care a făcut toate acestea”? Oare nu i se închină el Celui puternic, fie că-i cunoaşte ori nu-i cunoaşte Numele Preasfânt, simţind că există ? Și oare nu are faţă de El o atât de mare cinstire încât, numai rostind numele pe care i l-a dat sau pe care a fost învăţat să-l rostească pentru a-l chema, se cutremură de respect şi simte că se roagă numai numindu-l cu cinstire ? Și într-adevăr este o rugăciune şi faptul de a rosti Numele lui Dumnezeu cu intenţia de a-l adora sau a-l face cunoscut oamenilor care nu-l cunosc.

La fel, fie şi din simplă prevedere morală, fiece om simte că trebuie să acorde odihnă mădularelor sale pentru ca acestea să reziste atâta timp cât ţine viaţa. Cu atât mai mult omul care-l cunoaşte pe Dumnezeul lui Israel, Creatorul şi Domnul universului, simte că această odihnă trupească trebuie să i-o consacre Domnului pentru a nu se asemăna cu viţelul care, ostenit fiind, se odihneşte în iesle rumegând ierburi în dinţii-i puternici.

Și numai sângele ne cere cu glas puternic să-i iubim pe aceia din care ne tragem, putem vedea aceasta şi la acel mânz al asinei care aleargă acum răcnind înaintea mamei sale care se întoarce de la târg. Se juca în turmă, a văzut-o, şi-a amintit că a fost alăptat de ea şi lins cu iubire, apărat, încălzit de mamă, şi vedeţi cum îşi freacă nările-i moi de gâtul său şi cum îşi mai saltă tânara-i crupă lângă pântecele care l-a purtat. A ne iubi părinţii este o îndatorire şi o desfătare. Nu există animal care să nu o iubească pe cea care i-a dat născare. Și atunci, fi-va oare omul mai prejos decât viermele care trăieşte în tina unei brazde ?

Omul bun la suflet nu ucide. Samavolnicia îi stârneşte scârbă. El simte că nu este lucru îngăduit să ia viaţa numănui, căci numai Dumnezeu care ne-a dat-o are dreptul să ne-o ia. El fuge de omucidere.

La fel, cel sănătos la suflet nu pune stăpânire pe lucrurile altuia. Mai bine-i pare să mănânce paine goală cu conştiinţa împăcată lângă un izvor cristalin decât o friptură suculentă pe care a dobândit-o prin furt. Mai mult îi place să doarmă pe jos cu capul rezemat de o piatră şi având stele prietene deasupra capului său, cernând pace şi mângâiere peste conştiinţa-i cinstită, decât să aibă somnul tulburat într-un pat dobândit prin furt.

Și dacă omul este sufleteşte sănătos, nu pofteşte alte femei în afară de cele care sunt ale sale şi nu intră, murdar şi josnic, în iatacul altuia. Dimpotrivă, el vede în femeia prietenului său o soră şi nu îndreaptă către ea priviri şi nu simte faţă de ea pofte pe care nu le are faţă de propria soră.

Omul cu suflet drept, chiar dacă este drept numai din fire, fără a avea altă cunoaştere a Binelui în afara aceleia care vine de la conştiinţa-i bună, nu-şi îngăduie niciodată să mărturisească lucruri neadevărate, acest lucru părându-i-se totuna cu omorul şi furtul şi aşa este. El are însă buzele cinstite după cum cinstită îi este inima şi, odată cu acestea, are privirile cinstite, drept pentru care nu pofteşte la soţiile altora. El nici măcar nu pofteşte, pentru că simte că pofta este cel dintâi imbold spre a păcătui. El nu pizmuieşte, pentru că este bun. Cel bun nu pizmuieşte niciodată pe nimeni, ci rămâne senin în soarta-i.

Oare vi se pare legea aceasta atât de aspră încât să fie cu neputinţă de împlinit ? Nu fiţi nedrepţi faţă de voi înşivă! Eu sunt încredinţat că nu vă veţi purta cu nedreptate. Și dacă nu veţi face aceasta, veţi întemeia Împărăţia lui Dumnezeu în voi şi în cetatea voastră şi că veţi regăsi, într-o zi, fericiţi, laolaltă cu aceia pe care i-aţi iubit şi care, asemeni vouă, vor fi cucerit Împărăţia cea veşnică întru bucuria fără de sfârşit a Cerului.

Însă chiar înlăuntrul nostru se găsesc pasiunile ca tot atâţia cetăţeni închişi în inelul zidurilor cetăţii. Este de trebuinţă ca toate pasiunile omului să voiască unul şi acelaşi lucru, şi anume sfinţenia. Altminteri, în zadar vor tinde spre Cer o parte din ele, dacă mai apoi cealaltă parte lasă nestrăjuite porţile şi îngăduie ca pe acolo să pătrundă ispititorul ori nimiceşte prin certuri şi trandăvie ceea ce întreprind cetăţenii cei spirituali, făcând să piară cetatea cea tainică şi lăsând-o în stăpânirea urzicilor, a plantelor otrăvite, a buruienilor, a şerpilor, a scorpionilor, a şoarecilor, a şacalilor, şi a buhelor, adică în prada patimilor celor rele şi a îngerilor Satanei. Este de trebuinţă să veghem fără încetare ca nişte gărzi puse la ziduri pentru a împiedica să pătrundă Cel rău acolo unde voim noi a construi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu adevărat vă spun că, până ce omul păzeşte cu arme intrarea casei sale, este sigur asupra a tot ce se află în ea. Dacă însă vine cineva mai puternic decât el ori dacă lasă el nepăzită poarta, atunci îl biruie cel mai puternic, îl dezarmează, iar el, lipsit de armele în care-şi punea încrederea, se înjoseşte şi se predă, iar cel puternic îl face prizonier despuindu-l de toate pe cel înfrânt. Dacă însă omul vieţuieşte întru Dumnezeu, prin credincioşia faţă de Lege şi dreptatea practicată cu sfinţenie, Dumnezeu este cu el, Eu sunt cu el şi nimic rău nu i se poate întâmpla. Comuniunea cu Dumnezeu este arma pe care nu o poate birui nimeni dintre cei mai puternici. Comuniunea cu Mine înseamnă a fi încredinţaţi că veţi birui şi că veţi cuceri în luptă virtuţile cele veşnice, pentru care pe vecie veţi dobândi un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Acela însă care se desparte de Mine sau îmi devine vrăşmaş respinge în consecinţă armele şi siguranţa vorbelor Mele. Cel care respinge Cuvântul îl respinge pe Dumnezeu. Cel care-l respinge pe Dumnezeu îl cheamă pe Satana. Cel care-l cheamă pe Satana distruge tot ce avea pentru a cuceri Împărăţia.

Pentru aceea, cel care nu este cu Mine este împotriva Mea, iar acela care nu cultivă ceea ce am semănat Eu culege ceea ce seamănă Vrăşmaşul. Cel care nu culege împreună cu Mine împrăştie ce are şi are să se înfăţişeze gol înaintea supremului Judecător, care are să-l trimită la stăpânul căruia i s-a vândut punându-l pe Belzebut înaintea lui Cristos.

Locuitori ai Gherasei, construiţi în voi şi în cetatea voastră Împărăţia lui Dumnezeu !”

Un glas de femeie plin de modulaţii se ridică limpede ca un cânt de ciocârlie peste murmurul mulţimii căzute în admiraţie, cântând noua fericire, şi anume slava Mariei: „Ferice sunt pântecele care te-au purtat şi sânul la care ai supt”.

Isus se întoarce înspre femeia care o fericeşte pe Maica, admirându-i Fiul. Surâde, pentru că îl îmbucură lauda adusă Născătoarei, dar apoi spune: „Mai fericiţi sunt aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc. Fă aceasta şi tu, femeie.”

După aceea binecuvântează şi se îndreaptă înspre ţarini, urmat fiind de apostolii care îl întreabă : „Pentru ce ai spus aceasta?”

„Deoarece cu adevărat vă spun că în Cer nu sunt aceleaşi măsuri ca pe Pământ şi însăşi Mama mea are să fie fericită nu atât datorită neprihănitului ei suflet, cât pentru că va fi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi că-l va fi împlinit întru ascultare. Faptul că sufletul Mariei a fost creat făr’ de păcat este o minune a Creatorului – Lui i se cuvine aşadar laudă pentru aceasta – dar faptul că Maria a spus „fie mie după cuvântul tău” este o minune a Maicii mele – drept pentru care mare îi este meritul, atât de mare încât numai pentru faptul că a fost în stare să-l asculte pe Dumnezeu care a grăit prin gura lui Gabriel şi pentru că a voit a împlini cuvântul lui Dumnezeu, fără a sta să cântărească greutăţile şi durerile ce aveau să urmeze atunci şi mai târziu acestei adeziuni, a venit Izbăvitorul în lume. Vedeţi aşadar că Ea este Maica-mi fericită nu doar pentru că mi-a dat născare şi m-a alăptat, ci şi pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a împlinit întru ascultare.(...)”

Sursa : Maria Valtorta – „Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata”, vol. 4, pag. 453-455.

Cele 10 porunci (Cele 10 reguli de Viaţă adevărată) :

1.    Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

2.    Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

3.    Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

4.    Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

5.    Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău.

6.    Să nu ucizi.

7.    Să nu preacurveşti.

8.    Să nu furi.

9.    Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.

Primele patru reglementează relaţia omului cu Dumnezeu şi ultimele 6 ţin de relaţia noastră cu aproapele, adică cu ceilalţi oameni.

Când a fost întrebat de către un învăţător al Legii Vechiului Testament, care este cea mai mare poruncă lăsată de Dumnezeu, Mântuitorul a rezumat aceste 10 porunci în două şi i-a răspuns:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” (Matei 22:37-40)