mesajul

miercuri, 26 aprilie 2017

Dumnezeu lumii vorbeşte

Aşteptaţi demult, copii,
Aceste timpuri târzii,
Să trăiţi şi să vedeţi,
Semnul cum coboară jos,

Că trebuia mai demult,
Să coboare pe pământ;
Peste două sute ani,
Dar s-a ajuns la final.

Iată, şi voi aţi ajuns,
Cum lui Noe atunci am spus,
După ce a construit arca,
Să intre în ea că vine apa.

Voi nu vă mai temeţi deloc,
Nici de apă, nici de foc,
La fel, de căldură, frig,
E ca ceva obişnuit.

Dar v-am anunţat demult,
De vremea şi ultimul timp,
Dumnezeu care vă spune,
Anunţând întreaga lume,

Să fiţi tari, să aveţi curaj,
Ca să treceţi de baraj,
Ce în faţă va apare,
Cum la toţi, la fiecare.

E un plan ce se împlineşte,
Dumnezeu lumii vorbeşte,
Că v-aţi lăsat pe tânjeală,
Nu mai luaţi nimic în seamă.

Copii, vi s-a umplut sacul,
Cei ce aţi ascultat de dracul,
Cum cu vorbe, şi cu fapte,
Şi c-un ocean de păcate.

S-a umplut şi dă pe afară,
Că-i cusut, legat cu sfoară.
Înţelegeţi ce vă spun?
Nu e loc, nu mai e timp,

De a mai face, de a mai pune,
Sacul s-a început a rupe.
Vedeţi de cum pleacă munţii,
Şi cum apa curge fluvii?

Cât de mult foc şi război?
Ăsta-i timpul de apoi.
Ce cutremure mari urmează,
Bombele când explodează!

La voi sirenele sună,
Lumea nu o ia de bună.
I-am anunţat şi le-am spus,
Să pună totul la punct.

De când lumea am făcut,
Am anunţat tot din timp.
Celor ce ascultă şi înţeleg,
Le-am promis, nu vreau să-i pierd.

Toaca, clopotele bat,
În cătune şi prin sat.
E bine să se audă,
Ca lumea să nu surprindă;

Încă e cu atât mai bine,
Curentul se va întrerupe.
Sirenele îşi au rostul,
De le mânuieşte omul.

Când vine trenul în gară, anunţă,
De-i rapid sau de e cursă,
Fie accelerat, personal,
Sau că trece un mărfar.

Atenţia să fie mare,
La ce va trece pe cale,
Cu sau fără de bagaj,
Te urci de tichet ai luat.

Cum staţi? Bine? Ce aşteptaţi?
Unde să vă deplasaţi?
V-aţi pregătit cum v-am spus?
Trenul nu aşteaptă mult,

Minute vreo douăzeci,
Să rămâi sau ca să pleci.
Vrei cu Păstorul în tren?
Sau cu răul în infern?

Şeful vi se recomandă,
Vă salută şi vă întreabă.
Să-i răspundeţi la întrebare,
Dacă Îi cereţi iertare,

Pentru tot ce aţi greşit,
Fie mare, fie mic,
De cum fapte şi păcate,
Fie lesne sau de moarte.

Să vă aplecaţi atunci,
Cu fruntea şi pe genunchi,
Şi să spuneţi doar atât:
“ Doamne, iartă tot ce am greşit.”

Atunci, Domnul bun nespus,
Te primeşte în paradis.
De nu vrei şi Îl refuzi,
Cobori jos, nu mai urci sus.

luni, 24.04.2017, ora 21,13 Anton Ciobanu


Mesajul Sfintei Fecioare Maria din 25 aprilie 2017 – prin Marija (Medjugorje)

Dragi copii, iubiți, rugați-vă și mărturisiți prezența mea tuturor acelora care sunt departe. Cu mărturia voastră și cu exemplul vostru puteți apropia inimi care sunt departe de Dumnezeu și de harul Lui. Eu sunt cu voi și mijlocesc pentru fiecare dintre voi, ca să dați mărturie cu iubire și îndrăzneală și să fiți imbold pentru toți cei care sunt departe de inima mea neprihănită. Vă mulțumesc că ați răspuns la chemarea mea. 

marți, 25 aprilie 2017

NOVENA MÂNTUIRII: MAI 2017

Mesajul (984) din Cartea Adevărului


Duminică, 01 decembrie 2013, la ora 16:12

Copila mea, eu sunt femeia înveșmântată în soare iar soarele este cel care reprezintă în lume Lumina lui Dumnezeu. Fără soare nu există Lumină. Fără Lumină nu există Viață. Fără Dumnezeu, nu există decât moarte.

Rolul meu ca Mamă a Mântuirii, în care îl asist pe Fiul meu în Misiunea Sa finală, Planul Său final de a împlini Legământul Tatălui Său de a aduce fiecărui suflet mântuirea, înseamnă că eu voi face tot ce pot pentru a-i aduce sufletele pe care El le dorește. Doresc să se știe că eu am fost numită nu numai Regină a Cerurilor, ci și Regină a celor 12 triburi ale lui Israel. Douăsprezece națiuni vor domni în Noul Ierusalim. Cele douăsprezece stele din coroana mea, care mi-a fost așezată pe cap de către multiubitul meu Fiu Isus Cristos, în timpul Încoronării mele, semnifică exact această profeție. Fiecare dintre aceste stele reprezintă una din cele douăsprezece națiuni ce se vor forma în Ziua judecății.

Toate sufletele, inclusiv cele ale celor care vor învia din morți, ca și cele ale celor care trăiesc acum în lume și care vor rămane în Lumina lui Dumnezeu, vor face tranziția spre Noul Cer și Noul Pământ. Ei se vor contopi ca unul, în uniune cu Fiul meu, și vor fi înviați în trup și suflet perfecte, exact așa cum a fost când Fiul meu a înviat din morți. Această stare de perfecțiune este cel mai mare Dar al lui Dumnezeu și dovedește cât de Milostiv este El. Aceasta este Mântuirea pe care Fiul meu a promis-o când a îndurat Agonia de pe Cruce. Și, datorită marii Sale iubiri pentru omenire, El dorește să salveze fiecare suflet, și în special pe cele care sunt pierdute pentru El.

Vă dăruiesc acum tuturor un Dar special, binecuvântat de Fiul meu, pentru ca tuturor sufletelor să le fie acordată imunitatea față de flăcările iadului și să le fie oferită mântuirea. Fiul meu dorește ca toate sufletele să fie salvate, indiferent cât de grave sunt păcatele lor. Vă cer să începeți acum Novena Mântuirii. Trebuie să o începeți imediat, și să o continuați conform instrucțiunilor mele, până la sfârșitul timpurilor. Trebuie să recitați această Rugăciune timp de șapte zile consecutiv în fiecare lună calendaristică, începând de luni dimineața. Trebuie să o recitați de trei ori în fiecare din cele șapte zile și în una din acele zile trebuie să postiți. Când postiți, vi se cere să mâncați numai o masă principală de-a lungul zilei și apoi doar pâine și apă în locul celorlalte două mese. 

Aceasta este rugăciunea pe care trebuie să o spuneți în fiecare din cele șapte zile.

Rugăciunea (130) a Cruciadei de Rugăciune: Novena Mântuirii

"Iubita mea Mamă a Mântuirii, te rog ca prin Milostivirea Fiului tău Isus Cristos să obții Darul Mântuirii Veșnice pentru toate sufletele. Te implor să te rogi ca prin mijlocirea ta să fie eliberate toate sufletele din robia satanei. Te rog, cere Fiului tău să arate Milostivire și iertare acelor suflete care Îl resping, care Îl rănesc cu indiferența lor și care adoră false doctrine și falși dumnezei.
Te implorăm, iubită Mamă, cere cu stăruință harurile care să deschidă inimile acelor suflete ce au mai mare nevoie de ajutorul tău. Amin!"

Promisiunea mea de a-l ajuta pe Fiul meu Isus Cristos în Planul sau pentru omenire este ca eu să vă aduc împreună pe voi toți cei care recunoașteți rolul meu ca Mediatoare a tuturor harurilor și Co-Răscumpărătoare, astfel ca întreaga lume să se poată contopi ca unul, în uniune cu Isus Cristos, Salvatorul și Răscumpărătorul vostru.

Mergeți în pace. Eu mă voi ruga întotdeauna pentru voi, dragi copilași, și voi răspunde întotdeauna solicitarii voastre de a răscumpăra omenirea în Ochii lui Dumnezeu. 

Mama voastră, Mama Mântuirii

duminică, 23 aprilie 2017

Dacă strigi, Domnul te aude

Coborând cu şoapta Duhul,
Aducând din cer cuvântul,
De la Tatăl, de la Fiul,
Să cuprindă tot pământul,

Ca lumea preţul să pună,
Pe vremea, timpul din urmă,
Răspuns cerului să-i dea,
După Sfântă Voia Sa,

Strigă Tatăl la popor,
Şi Fiul Îndurător,
De mult timp şi cu răbdare,
Să înţeleagă fiecare,

Că unul e Dumnezeu,
Pentru sfânt, pentru ateu,
Şi în faţa Lui ne aşteaptă,
La judecata cea dreaptă.

De-ai purtat blană de miel,
Şi ai mai fost şi infidel,
Când coboară Crucea jos,
Şi vei vorbi cu Cristos,

Vei mai sta tu în picioare,
În faţa maiestăţii Sale?
Că te va privi în ochi,
Şi s-ar putea să cazi jos.

Cauza e foarte simplă:
Din lipsa ta de credinţă.
Te-a creat şi ţi-a dat viaţă,
Să ai libertatea toată,

Şi în cer ca pe pământ,
De asculţi a Lui cuvânt,
Să cunoşti ce-i bine, rău,
Şi să faci la rândul tău,

Ce pe tablă Moise a scris,
Acele zece porunci,
Ca tu să-L iubeşti pe Domnul,
Cum iubeşte El tot omul.

Vezi, omule, ce ai făcut,
Neascultând de porunci?
Şi tabla ai aruncat,
Cu picioarele ai călcat,

Cum pe Domnul, a Lui legi,
Şi te miri acum ce vezi:
Câte minuni, câte semne,
Cum în lume şi în vreme.

Când tabla ai trântit jos,
Ai întors totul pe dos,
Nu numai cu josu-n sus.
Poruncile le-ai ascuns,

Că nu aşa sau nu-i bine,
Şi ce scrie nu-ţi convine,
Că pot fi Dumnezeul Meu,
Şi fac după cum vreau Eu.

Şi uite unde ai ajuns:
Să te miri, te uiţi în sus,
Cum coboară stropi şi fulgi,
Că nu ai timp ca să fugi.

Ca sub tablă te trezeşti,
Atunci când ai pus-o jos.
Nu mai vezi, nu ai putere,
Înainte de a merge.

Dacă strigi, Domnul te aude,
De porunci îţi aduce aminte,
Că nu-i târziu niciodată,
Să cinsteşti ce-i scris pe tablă.

Tatăl Dumnezeu cel Sfânt,
Şi cu Fiul Său Isus,
Prin şoapta Duhului Sfânt, 
Acest mesaj v-a transmis.

vineri, 21.04.2017, ora 20:41 Anton Ciobanu 

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Mesaj de la Domnul Isus Cristos - 2 aprilie 2017 – prin Luz de Maria

M-am întâlnit cu iubitul meu Cristos, și uitându-se la mine drept în ochii mei, El spune:

Preaiubita Mea, uită-te în interiorul omului ...

În continuare, vedeam un om și Cristos îmi spune: „Vezi modul în care omul este distras instantaneu, vezi modul în care într-o clipită sentimentele trec de la dragoste la ură, de la respect la lipsa de respect, de la amabilitate la a da ordine, căzând pradă unei mari slăbiciuni din sufletul său. Omul devine din ce în ce mai slab, nu numai fizic, ci şi în interior. La orice lucru/moment, chiar neașteptat, uşor ies la suprafaţă slăbiciunile omului.

Cu mare atenție am urmărit acea creatură și mișcările sale şi i-am văzut sentimentele și modul în care totul în om se schimbă în mod neașteptat în funcție de sentimente.

Dintr-o dată, acel om merge spre fiul său și la întâlnirea cu fiul său, îl insultă verbal, iar fiul este pe cale să răspundă tatălui ... Cristos intervine și spune fiului: 

BINECUVÂNTEAZĂ-L PE TATĂL TĂU, ÎMBRĂŢIŞEAZĂ-L ŞI MERGI îN PACE, ŢINE CONT CĂ NU TREBUIE SĂ OMORI NICI O FĂPTURĂ OMENEASCĂ, NICI CU GÂNDUL, NICI CU LIMBA, NICI NU SENTIMENTE, NICI CU GÂNDUL. 

Fiul a mers înainte așa cum Cristos l-a inspirat să facă, și tatăl, în consternare și rușine, a fost lăsat fără grai; în uimire, el s-a uitat la fiul său, care pleca, și i-au ţâşnit lacrimi din ochi.

Cristos mi-a spus: „Știi, preaiubită fiică, de câte ori se repetă această scenă în timpul zilei ? De multe ori, în fiecare moment. Știi cât de multe creaturi umane reacționează ca acel tânăr? Pot să vă spun că aproape nimeni, nici măcar cei care se simt cel mai aproape de Mine.

CÂT DE MULT AM PREDICAT LEGEA IUBIRII! Și lumea nu o cunoaște pentru că omul acționează pe baza sentimentelor și impulsurile sale de moment.

Dintr-o dată, apare un alt bărbat; el pare să fie cineva care are o mare pace, emana pace pe chipul senin, în modul său de mers pe jos. Cristos îmi spune: „Ce crezi?“ Și i-am răspuns: „El are o mare pace“.

Dintr-o dată apare o scenă diferită: un om mergea pe jos în liniște, dar lângă el apare un alt om care vorbește cu el, ei continuă să meargă vorbind, până ce celălalt a menționat ceva ce nu a fost pe placul celui ce mergea în aparentă pace. Fața lui a devenit desfigurată și vocea lui s-a schimbat, chiar și expresiile sale au fost diferite. 

Cristos îmi spune:
„Preaiubită, acuma vei vedea ceea ce doar Eu cunosc și ceea ce face ca orice astfel de creatură care se apropie de Mine să arate ca o cârpă. “
Văd omul pierdut într-o paralizie emoțională totală, jos într-un hău din care nu poate ieși.
Un nor întunecat îi învăluie inima, creierul, gândirea, trecând prin tot corpul său spiritual și fizic. Organele sistemului digestiv se colorează în albastru închis și bila se ridică în sus ca și cum ar dori să ia un traseu care nu este cel normal. 

Cristos îmi spune: „priveşte marea interferenţă a sentimentelor din om. Indărătnicia Mea nu este o îndărătnicie nebună, este dorința Mea pentru ca Umanitatea să depășească a fi înrădăcinată în ceea ce este de moment…

EU SUNT DRAGOSTEA, DRAGOSTEA MEA TRANSCENDE, IUBIREA MEA ESTE SPIRIT, SI CA ATARE, ESTE UN ACT INFINIT DE VIAŢĂ ŞI ORDINE. ASTFEL ŞI VOI, COPILAŞILOR, TREBUIE SĂ TRĂIŢI CU SETEA DE TRANSCENDERE CĂTRE CEEA CE ESTE SPIRITUAL, ASTFEL ÎNCÂT VIAŢA VOASTRĂ  CAPETE VALOARE, FRUMUSEŢE ŞI CONTROL.

Dragostea Mea organizează, armonizează astfel încât lucrările și acțiunile să fie o mărturie a ceea ce fiecare ființă umană este cu adevărat.
La fel ca bărbații menționați, sentimentele îi trădează, din cauza predominanței „egoului“ şi reducerea constantă a ceea ce este spiritual, lăsând expusă lumea în care fiecare persoană se mișcă cu adevărat.
Dragostea Mea este în ascensiune, iar cine se înalță nu merge singur, ci în unitate, în comunitate, în scopul de a învăța și de a înţelege  nu e pe cont propriu, ci este unit cu semenul său.

V-am chemat să trăiti în Mine, pentru ca să acționați așa cum am acționat, nu în repetarea acțiunilor Mele, ci prin trăirea acțiunilor Mele. Luați, hrăniti-vă, trăiti, exprima-ţi schimbarea interioară care vă aduce înapoi până la înălțimile Iubirii Mele, fără de care nu veti fi capabili să fiti creaturi umane mai bune, mai autentice şi nu o copie a unei serii de acțiuni care minimizează ce sunteti: MAREA LUCRARE A IUBIRII.

Cristos îmi aduce în faţă nişte oameni foarte diferiţi: unul este gras, unul înalt, un altul extrem de subțire, un altul foarte scund de statură şi un altul palid, bolnav sau pe moarte.
Toate aceste persoane sunt diferite, dar egale într-un singur sens: nici unul dintre ei nu vrea să se uite la Cristos.
El le vorbește și îşi întorc privirile. Mă uit la omul care moare fizic și îi cer să se uite la Cristos, dar el refuză să facă acest lucru, nu vrea și, în schimb, îl apucă mânia.

Și Cristos mă întreabă: „Preaiubita mea: Ce vezi în ei, ce este similar?“ Și eu răspund imediat: „Ei nu doresc să se uite la Tine sau să stie despre Tine“, iar Cristos îmi spune: „Ceea ce au în comun nu este ceea ce îţi sare în ochi, ci ceea ce păstrează ascuns în adâncul inimii lor .“

Cristos îmi spune:
„Persoana de statură mică vrea să fie înaltă cu scopul de a fi deasupra tuturor, ea nu este mulțumităde ceea ce ea are. Această creatură umană scormonește peste tot pentru a afla ce se întâmplă, ridică vocea pentru a se face auzită dar este goală în interior, inima ei arde de mândrie și invidie, spune despre sine că trăiește spiritual, dar nu Mă cunoaște.

Persoana de statură înaltă vrea să păstreze controlul asupra a tot ce se întâmplă în jurul său. Prezența acestui om îl face să iasă în evidență, doar că nu este de ajuns, el vrea mai mult și mai mult. El trăiește în preajma fraţilor și surorile lui, nu pentru că îi iubește, ci ca să se hrănească cu critici; inima lui arde de mândrie și invidie. S-ar părea că se roagă în orice moment, dar nu este asa, el se ridică și cade, el nu Mă cunoaște.

Creatura care dă impresia de a fi bolnavă, de fapt nu este bolnavă în corpul său, ci în spiritul său. Ea nu ştie fraternitate, caritate, inima ei nu trăiește în compasiune ci în autocompătimire, acest lucru nu îi permite să experimenteze durerea fratelui sau a surorii sale. Trăiește în mândrie, invidie, inima ei este goală de afecțiuni, singurătatea îi macină sufletul. Atunci când încearcă să intre în Mine, imediat mintea îi zboară si nu este liniștită, nu Mă reține în ea.

Tulburarea omului, dragostea dezordonată, autocompătimirea, lipsa de caritate, o inimă împietrită, face totul să fie dezordonat în jurul său. Aceste creaturi pe care le-am menționat emană ceva aparte: individualism, o lipsă de iubire, indiferență, singurătate, ceea ce este comun cu ce este lumesc, și ele sunt în pericolul de a se îndepărta de Mine complet, datorită individualismului care predomină în ele.

Copiii Mei reprezintă un întreg împreună, ei mențin o mare conștientizare a faptului că fac parte din marele Univers și responsabilitatea acestui fapt îi determină să trăiască în Mine, prin ceea ce doresc pentru frații și surorile lor.

Emoțiile nu sunt rele, dar dacă ele sunt dezordonate, conduc oamenii să nu facă parte din Iubirea Mea și a tot ceea ce EA conține. Dragostea Mea nu creează dezordine, Iubirea Mea este ușoară, nu întuneric, Iubirea mea este caritate, nu ranchiună, Iubirea mea este speranță, nu descurajare. Iubirea mea este totul.

Preaiubita Mea, în acest moment există ceva care se atașează de toti oamenii și puţini sunt cei care știu cum să-i facă față - ceva care scapă mereu din cadrul ordinii stabilite şi duce la haos: MÂNIA.

Dorința, dreptul de proprietate, statutul, neînțelegerea, lipsa de iubire, ignoranţa sunt motivele pentru care a apărut violenţa făcând parte din viața de zi cu zi a oamenilor.

COPIII MEI SUNT ATÂT DE LIMITAŢI ÎN ÎNTELEGEREA RĂULUI. ACESTA ACŢIONEAZĂ ATÂT DE MULT CÂT ÎI PERMIT OAMENII.

Violența nu este ceva ce omul are de la naștere; violența este învățată în timp ce creşte, în mediul în care se dezvoltă, şi, uneori, violenţa se răspândește la creaturi dezechilibrate, cu o voință slabă, asemănătoare giruetei unei bărci.
Fiecare dintre copiii Mei ar trebui să fie un purtător al păcii, un semănător al Iubirii Mele, ei ar trebui să împartă caritate cu frații și surorile lor, astfel încât atributele Mele să fie primite de către toți copiii Mei.

COPIII MEI TREBUIE SĂ FIE DRAGOSTE ŞI RESTUL VI-L VOI DA EU (Mt. 6.33)

După ce mi-a menţionat acest lucru, Cristos îmi spune:
Când creatura păstrează totul ordonat potrivit Voinţei Mele, acțiunea sa este legată de Mine și Mă bucur de ea. Dar această generație care s-a predat nebuniei răului și a uzurpat stările cele mai critice ale relației spirituale cu Casa noastră, a decăzut în cea mai mare josnicie și s-a redus. A luat mânia ca și răzbunare, ca o formă de pedeapsă a unora faţă de alţii. A introdus sentimente de trădare, resentimente și furie ca fiind normale, iar acest lucru nu îi mai împiedică pe cei care doresc să acționeze în mod brutal, să intensifice starea Omenirii în lipsă de iubire, provocându-şi singură daune.

Răul din totdeauna a urmărit să ducă omul cât mai jos posibil. Ar trebui să ţineţi cont de faptul că răul nu are nicio compasiune. Pe cei pe care îi prinde, îi trage departe de Mine.

DRAGOSTEA ESTE MIEREA PE CARE COPIII MEI O SAVUREAZĂ ATUNCI CÂND AU NEVOIE DE MINE.

Te binecuvântez.
Al tău Isus.

Bucură-te Maria Preacurată, zămislită fără păcat.
Bucură-te Maria Preacurată, zămislită fără păcat.
Bucură-te Maria Preacurată, zămislită fără păcat.

joi, 20 aprilie 2017

O MINUNE MARE ŞI NECUNOSCUTĂ

Un fapt adevărat povestit de o călătoare care se afla în avionul ce se întorcea de la Sfintele Locuri, în 29 august 2003…


vineri dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena.

Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuieşte după calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28 august.

Am trăit o experienţă unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreaţă, bogată, tuturor împărţitoare de daruri. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele, seara am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt şi, îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre autobuzul ce ne aştepta în afara Cetăţii Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat şi, cuprinşi de o dulce linişte, ne desfătam de frumuseţea Oraşului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrăţişând cu mintea toate Locurile Sfinte şi închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet uşor, abia perceput, trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar şi adânca noastră recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacţia şi bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micşorat deloc din pricina aşteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant făcut de evrei la aeroport.

Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc bine aminte, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu şi nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact şi m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbaţiile electrice au devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul caracteristic micilor şi nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă. Luminile s-au stins, am decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea stângă a avionului, în faţa aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau în scaunele din preajmă.

După vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi avionul a început să tremure şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum se cerne făina” – precum a spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de siguranţă, lucru ce l-au făcut şi însoţitoarele de bord. La început nu am dat importanţă, până când nu am privit aripa şi am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări şi se rupea în bucăţi din pricina fierului incandescent. După o introducere calmă, le-am arătat mamei şi prietenilor din jur priveliştea. Cu toţii călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări! Ne-am neliniştit puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea, tăcând. Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După câteva minute, am fost informaţi despre pierderea motorului din stânga şi că vom încerca să ajungem doar cu celălalt motor pe aeroportul Eleftherios Venizelos.

Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii aceleaşi intense vibraţii ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii, care stăteau în faţa aripii drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă şi oarecum plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică! Avionul pierdea continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca o şuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane. Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locurile potrivite, după care s-au aşezat repede şi s-au legat cu centurile, plecându-şi capetele între genunchi. Mulţi bolnavi de inimă şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte două odată! Între soţi se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înşelat şi cu cine, şi cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau copiilor că îi nedreptăţiseră în testament şi le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar şi aceştia, la rândul lor, îşi cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni şi s-au clevetit reciproc…

Toate acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca pierdere a înălţimii, cu neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de la Paşti – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne neliniştim de-a binelea…

Avionul începuse să se aplece într-o parte şi din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a ridicat şi a mers în grabă să asigure nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai înainte zâmbitoare şi dulce la vorbă, devenise palidă şi-şi pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feţei ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la apogeu în ochii ei.

Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea mi-a răspuns dând afirmativ din cap.

– Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situaţia?, am întrebat eu din nou.

Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca şi cum ar privi în gol. A început să-şi mişte capul în dreapta şi în stânga, a ridicat cu indiferenţă din umeri, ca şi cum toate s-ar fi pierdut, şi a dat să plece. Atunci eu am ţinut-o strâns de mână şi am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat şi s-a legat iarăşi în scaunul ei, ţinându-şi capul apăsat pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi încercam, cât se putea de calm, să conştientizăm ce se întâmplă.

Vălul tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui monah:

– Nu vă temeţi, fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu!

Preoţii şi-au pus epitrahilele şi au început să citească, unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au împărţit în două grupuri – aripa dreaptă şi cea stângă a avionului – şi au început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalţi Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simţit foarte bine, ne-am uşurat.

Călătorii de altă credinţă, cumplit de înfricoşaţi în comparaţie cu noi, credeau că fredonăm cântece şi ne priveau de parcă am fi fost nişte nebuni. Această mângâiere şi înălţare sufletească a fost întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înştiinţat: „După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am pierdut şi al doilea motor. Am aruncat combustibilul şi vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un nod în gât şi s-a oprit brusc. Pentru o clipă a îngheţat sângele în noi. Căci una este să presupui că te îndrepţi spre ceva neplăcut şi altceva să ţi se confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toţii să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alţii Paraclisul, iar alţii Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau fierbinte şi cei ce în trecut arătaseră că nu cred…

Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nepăsare. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:

– Cândva toţi vom muri. De asta nu vom scăpa. Ce ne mai rămâne? Câţi ani vom trăi şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să trăim mulţi ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omeneşte, ca să ne mântuim, şi să nu-l facem. Aşadar, dacă luăm drept adevăr că astăzi vom fi chemaţi să dăm socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru! Îmi veţi spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar, dacă aş mai fi avut un an, m-aş fi pocăit.” Însă această cugetare filosofică nu se potriveşte situaţiei prezente – este mai degrabă o dorinţă evlavioasă –, căci, aşa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce ne mai rămâne să facem? Să ne rugăm cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi dintre noi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiţi! Toţi cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci pentru închinare. Oare Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am venit la praznicul ei?!…

Mişcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare un călugăr care stătea în faţă, în partea dreaptă, acela care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă era simplu monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă şi slabă, de chipul său liniştit şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas puternic şi plin de siguranţă, şi cu ochii plini de lacrimi:

– Fiii mei, vă rog să mă credeţi: o văd înainte pe Maica Domnului foarte mare, ţinând avionul de dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm şi să-i mulţumim!

Am prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare şi cu veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama că se întâmplă ceva îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.

Peste puţin s-au văzut limpede clădirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Facă-se voia Ta! Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”

Deodată s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă şi de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim-ajutor. Alt avion nu se vedea – se pare că ne dăduseră prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparaţie cu alte dăţi. Ne mai despărţeau doar câţiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul său! Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcţioneze invers pentru a frâna, iar frânarea roţilor trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Şi, chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu toţii în faţă, din pricina inerţiei! (Când mergi încet cu maşina şi frânezi puţin, tot ţi se duce corpul în faţă). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci ca şi cum l-ar fi pus cineva uşor pe pământ.

Atunci cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă Ţie, Doamne! Îţi mulţumesc, Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”

Numai însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză nervoasă. Timp de cinci minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriţă din el şi apoi îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte sertare metalice, iar alta tremura şi clănţănea din dinţi.

După puţin timp, am debarcat şi, împreună cu poliţiştii, medicii şi infirmierii, am intrat într-un salon, unde se încerca ca unii să fie readuşi în simţiri, iar celorlalţi li s-a dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Trăiam, şi aceasta ne era îndeajuns!

În scurt timp a venit un alt avion ca să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse la ştirile dimineţii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic despre el.

Din acea clipă ne-am pierdut cu toţii orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Păşeam pe pământ, dar minţile şi inimile ne erau pline de recunoştinţă şi alipite de Cel ce ne-a adeverit pentru încă o dată, atât de limpede, dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o nespusă bucurie şi o neclintită recunoştinţă pentru aceasta.

Astfel au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă mânii şi să mă macin pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam, ajutându-i pe ceilalţi. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieţii cotidiene. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul meu acea pace, rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată…

Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu şi a raţiunii noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea să le explice prin legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea păcatelor, te îmbrânceşte la simţire…

Recunoştinţa pe care o simte cineva pentru nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie inima, îl topeşte, îl face să-i iubească pe fraţii lui şi toată creaţia. Dar totodată se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotărât să scriu această experienţă unică pentru mine la rugămintea unui frate drag întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea duhovnicească a celorlalţi fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele  şi simţămintele întocmai cum le-am trăit. Mulţumesc pentru înţelegere.)

A.P., închinătoare
Traducere din limba greacă după revista Centrului de Unitate şi A Studiului de Promovare a Valorilor noastre,  Nr. l
Material apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”