Învăţătura lui Isus - ce este Pământul? ce este durerea?

[....]

     „E târziu, Învăţătorule. Trebuie să dormi”.

     „Tu, care în zori trebuie să o porneşti la drum, ai mai mare trebuinţă de somn, Simone”.

     „Ah! Pentru mine, faptul de a sta aici cu Tine e mai odihnitor decât a şedea în pat”.

     „Vorbeşte atunci. Ştii că Eu dorm puţin...”.

     „Iată! Eu sunt un om greu de cap, ştiu aceasta şi o spun fără ruşine. Şi de-ar fi pentru mine, nu mi-ar păsa prea mult să ştiu, întrucât cred că înţelepciunea cea mai mare este aceea de a te iubi şi a te urma şi a te sluji cu toată inima. Tu însă mă trimiţi încoace şi încolo, iar lumea mă întreabă şi eu trebuie să răspund. Mă gândesc că s-ar putea ca alţii să mă întrebe ceea ce te întreb eu acum, deoarece oamenii au aceleaşi cugete. Tu spuneai ieri că întotdeauna cei nevinovaţi şi sfinţi vor fi cei care vor suferi, ba mai mult, că ei vor fi cei care au să sufere pentru toţi. Acesta e un lucru greu de priceput pentru mintea mea, ca şi faptul că Tu spui că ei înşişi au să o dorească. Şi mă gândesc că, aşa cum e greu de priceput pentru mine, ar putea fi şi pentru alţii. De mă vor întreba, ce trebuie să răspund? În această primă călătorie, o mamă mi-a spus: „Nu a fost drept ca a mea copilă să moară suferind atâta, deoarece era bună şi nevinovată”. Iar eu, neştiind altceva să spun, i-am zis vorbele lui Iov: „Domnul a dat. Domnul a luat. Fie Numele Domnului binecuvântat”. Dar nu prea eram convins nici eu, necum să o conving pe ea. Aş vrea pe viitor să ştiu ce să spun....”.

     „E lucru drept. Ascultă. Pare o nedreptate, dar totuşi este un lucru cu adevărat drept ca oamenii buni să sufere în locul tuturor. Spune-mi însă, Simon. Ce este Pământul? Ce este Pământul tot?

     „Pământul? O întindere mare, foarte mare, alcătuită din pulbere şi apă, din stânci, cu plante, animale şi făpturi omeneşti”.

     „Şi altceva?”

     „Atâta.... Doar dacă nu cumva vei fi voind să spun că este locul de pedeapsă şi de surghiun al omului”.

     „Pământul este un altar, Simon. Un uriaş altar. Trebuia să fie un altar de necontenită laudă pentru Creatorul său. Însă Pământul este plin de păcat. Pentru aceea are a fi un altar de necontenită ispăşire, de jertfă, pe care ard ofrandele. Pământul ar trebui, asemenea celorlalte lumi răspândite în Făptură, să cânte psalmi Dumnezeului care l-a creat. Priveşte!

     Spunând acestea, Isus deschide obloanele din lemn, iar pe fereastra larg deschisă pătrunde răcoarea nopţii, zgomotul pârâului, raza lunii, şi se vede cerul brodat cu stele.

     „Priveşte la stelele acelea! Cu glasul lor, care este alcătuit din lumină şi mişcare pe întinderile nesfârşite ale firmamentului, ele cântă laudele lui Dumnezeu. De mii de ani dăinuie cântul lor, care se înalţă de la albastrele câmpii ale cerului la Cerul lui Dumnezeu. Putem să ne închipuim astrele şi planetele, stelele şi cometele ca pe nişte creaturi siderale care, asemenea unor astrali preoţi, leviţi, fecioare şi credincioşi, au a cânta într-un timp nemărginit laudele Creatorului. Ascultă, Simone. Auzi freamătul adierii de vânt printre frunze şi zgomotul apelor în noapte. Şi Pământul cântă, asemeni cerului, împreună cu vânturile, cu apele, cu glasurile de păsări şi de animale. Dar, dacă pentru firmament este de ajuns luminoasa laudă a astrelor care îl populează, pentru acest templu care este Pământul nu e destul cântul vânturilor, apelor şi animalelor, deoarece pe acesta nu se află numai vânturile, apele şi animalele, care cântă inconştient laudele lui Dumnezeu, pe el fiind şi omul: făptura cea mai desăvârşită dintre tot ce vieţuieşte în timp şi lume, înzestrată cu materie precum animalele, mineralele şi plantele şi cu spirit asemenea îngerilor Cerului şi, asemenea lor menită, de este credincioasă întru încercare, să-l cunoască pe Dumnezeu, mai întâi prin har şi în Rai mai apoi. Omul, o sinteză care îmbrăţişează toate stările, are o menire pe care alte făpturi nu o au şi care pentru el ar trebui sa fie nu numai o îndatorire, ci şi o bucurie: aceea de a-l iubi pe Dumnezeu; de a-i aduce cu mintea şi voinţa cult de dragoste lui Dumnezeu; a-l răsplăti pe Dumnezeu pentru iubirea pe care El i-a dăruit-o omului dându-i viaţa şi dăruindu-i pe lângă viaţă Cerul. A-i aduce cult cu mintea.

     Gândeşte-te şi tu, Simon. Ce bine culege Dumnezeu din Creaţie? Ce folos trage? Niciunul. Făptura nu-l face pe Dumnezeu mai mare, nu îl sfinţeşte, nu îl îmbogăţeşte. El este infinit. Astfel ar fi fost şi dacă nu ar fi existat Creaţia. Însă Dumnezeul - Iubire voia să aibă parte de iubire. Şi a făcut zidirea spre a avea parte de iubire. Numai iubire poate să culeagă Dumnezeu din Făptură, iar această iubire, care este inteligentă şi liberă numai în îngeri şi oameni, este mărirea lui Dumnezeu, bucuria îngerilor, iar pentru oameni religia. În ziua în care marele altar al Pământului nu ar mai rosti laude şi rugi pline de iubire, Pământul ar înceta să mai existe. Deoarece, stingându-se dragostea, s-ar stinge şi ispăşirea, iar mânia lui Dumnezeu ar nimici iadul pământesc în care s-ar transforma Pământul. Pentru a exista, aşadar, Pământul trebuie să iubească. Ba mai mult: Pământul trebuie să fie Templul care iubeşte şi se roagă cu inteligenţa oamenilor. Însă în Templu, în orice Templu, ce fel de jertfe se aduc? Jertfele curate, fără de pată ori cusur. Numai acestea îi sunt plăcute Domnului. Acestea şi roadele dintâi. Aceasta pentru că unui tată de familie au a-i fi date lucrurile cele mai bune, iar lui Dumnezeu, Tatăl Familiei omeneşti, au a-i fi dăruite cele dintâi roade din toate cele şi lucrurile alese.

     Dar am spus că Pământul are o îndoită îndatorire în ceea ce priveşte jertfele: aceea de a aduce laudă şi aceea de a aduce ispăşire. Aceasta pentru că Omenirea care este pe el a păcătuit în cei dintâi oameni şi păcătuieşte necontenit, adăugând la păcatul lipsei de iubire faţă de Dumnezeu miile de păcate ale alipirii sale de glasurile lumii, de trup şi de Satana. Vinovată, vinovată Omenire care, asemănându-se cu Dumnezeu, având inteligenţă proprie şi ajutoare dumnezeieşti, rămâne într-una păcătoasă, ba chiar devine tot mai păcătoasă. Astrele sunt ascultătoare, plantele sunt ascultătoare, animalele sunt ascultătoare şi, aşa cum ştiu ele, îl laudă pe Domnul. Oamenii nu sunt îndeajuns de ascultători şi nu-l laudă destul pe Domnul. Iată de ce este nevoie de suflete jertfelnice care să iubească şi să ispăşească pentru toţi. Acestea sunt copiii care plătesc, nevinovaţi şi neştiutori, amara pedeapsă a durerii pentru aceia care nu ştiu altceva decât să păcătuiască. Sunt sfinţii care, inimoşi, se jertfesc pentru toţi.

     În curând – un an ori un veac tot „puţin” este în raport cu veşnicia – nu au să se mai celebreze alte arderi de tot pe altarul marelui Templu care este Pământul, în afară de ale acestor ofrande-om, mistuite dimpreună cu veşnica jertfă: ofrande aduse împreună cu Ofranda cea desăvârşită. Nu te cutremura, Simon. Nu vreau nicidecum să spun că voi institui un cult asemănător celui al lui Moloch, al lui Baal sau al Astartelor. Oamenii înşişi ne vor aduce jertfă. Înţelegi? Ne vor aduce jertfă. Iar noi ne vom duce bucuroşi la moarte pentru a ispăşi şi a iubi în numele tuturor. Iar apoi vor veni vremuri în care oamenii nu îi vor mai aduce jertfă pe oameni. Vor exista însă mereu ofrande curate, pe care iubirea le mistuie laolaltă cu marea Jertfă a Sacrificiului veşnic. Vreau să spun iubirea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de Dumnezeu. Cu adevărat vor fi ofrandele timpului şi Templului viitor. Nu mieii şi iezii, viţeii şi porumbeii, ci jertfa inimii îi este plăcută lui Dumnezeu. David a intuit aceasta. Iar în timpul cel nou, timp al spiritului şi al iubirii, numai această jertfă va fi plăcută.

     Ia seama, Simon, că – dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze pentru a împăca Dreptatea Dumnezeiască pentru marele Păcat, pentru multele păcate ale oamenilor – în timpul adevărului numai jertfele sufletelor oamenilor pot să-l împace pe Domnul. Tu cugeţi: „Şi atunci pentru ce a dat poruncă El, Cel Preaînalt, să i se aducă jertfă pui de animale şi roade ale plantelor?” Îţi spun Eu de ce: pentru că înainte de venirea Mea, omul era o jertfă pătată şi pentru că Iubirea nu era cunoscută. Acum are să fie cunoscută. Iar omul – care va cunoaşte Iubirea, deoarece Eu îi voi da înapoi Harul prin care omul cunoaşte Iubirea, are să iasă din letargie, are să-şi amintească, are să înţeleagă, are să trăiască – va înlocui iezii şi mieii, jertfă de dragoste şi ispăşire, urmându-l pe Mielul lui Dumnezeu, Învăţătorul şi Mântuitorul său. Durerea, până acum pedeapsă, se va preschimba în iubirea desăvârşită şi ferice a acelora care au să o îmbrăţişeze din dragoste desăvârşită”.

     „Şi copiii atunci ....?”.

     „Vrei să întrebi cum e cu aceia care nu se ştiu încă oferi .... Dar ştii tu oare când vorbeşte Dumnezeu în ei? Graiul lui Dumnezeu este unul spiritual. Sufletul îl înţelege şi el nu are vârstă. Ba îţi spun că sufletul de copil, întrucât este lipsit de răutate, este, în ceea ce priveşte capacitatea de a-l înţelege pe Dumnezeu, mai matur decât acela al unui bătrân păcătos. Eu îţi spun, Simon, că vei trăi destul încât să vezi mulţi prunci de la care vor avea de învăţat cei mari, ba chiar şi tu, înţelepciunea iubirii eroice. Dar în acei micuţi care mor din cauze naturale Dumnezeu lucrează direct, datorită unei iubiri atât de adânci încât nu ţi-o pot explica, ele pătrunzând în înţelepciunea care este scrisă în cărţile Vieţii şi care numai în Cer au să fie citite de cei fericiţi. Citite, am spus. Dar, în fapt, va fi de ajuns să privească la Dumnezeu ca să-l cunoască nu doar pe Dumnezeu, ci şi infinita sa înţelepciune... Iată că ne-a apucat apusul lunii, Simon.... În curând se ivesc zorii, iar tu nu ai închis un ochi....”.

     „Nu are nicio însemnătate, Învăţătorule. Am pierdut câteva ceasuri de somn, dar în schimb am dobândit multă înţelepciune. Şi am stat cu Tine. Dacă-mi îngădui însă, acum mă duc. Nu să mă culc, ci să mai cuget asupra vorbelor tale”. Se afla de acum în prag şi dă să iasă când iată că se opreşte gânditor şi apoi spune: „Un lucru încă, Învăţătorule. Oare e drept să spun cuiva care suferă că durerea nu este o pedeapsă, ci un ... har, ceva asemănător .... chemării noastre, frumos, chiar dacă obositor, ceva frumos deşi unuia care nu ştie aceasta i-ar părea un lucru urât şi trist?”.

     „Poţi să spui aceasta, Simon. Este adevărul. Durerea nu este o pedeapsă, atunci când omul o ştie primi şi întrebuinţa după dreptate. Durerea este asemenea preoţiei, Simon. Este o preoţie deschisă tuturor, o preoţie care-i conferă omului o mare putere asupra inimii lui Dumnezeu. Şi e un mare merit. Apărută odată cu păcatul, poate împăca Dreptatea. Aceasta pentru că Dumnezeu ştie întrebuinţa spre Bine şi ceea ce a înfăptuit Ura pentru a aduce durere. Eu nu am ales altă cale spre a şterge Păcatul, deoarece nu exista niciun mijloc mai însemnat decât acesta”.

Sursa: „Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată” – Maria Valtorta, vol. 9, pag. 16-21.

Pogorârea Duhului Sfânt

640. Pogorârea Duhului Sfânt

27 aprilie 1947

În casa Cinei celei de Taină, domneşte liniştea. Discipolii nu sunt acolo, cel puţin eu nu văd nici un om. Viaţă se găseşte doar în sala Cinei, aici s-au adunat apostolii în jurul Mariei.

Camera pare mai mare fiindcă mobila este aşezată mai la perete pe doi dintre pereţi şi astfel lasă liber mijlocul camerei. Pe cel de-al treilea se află masa folosită pentru Cină. Între aceasta şi perete se află scaunele şi un mic scăunel pe care l-a folosit Isus la spălarea picioarelor apostolilor. În schimb scaunele nu stau perpendicular cu masa ci paralel şi astfel cu toţii se pot aşeza şi încă mai şi rămâne un singur loc - singurul ce stă perpendicular. Sfânta Fecioară stă în mijlocul mesei, acolo unde Isus a stat în timpul Cinei. Masa nu este pusă, rafturile şi pereţii sunt goi. Doar lampa arde în mijloc. Au închis ferestrele şi le-au şi ferecat cu un drug greu de fier. O mică rază de soare pătrunde curajoasă printr-o crăpătură şi ca un ac luminează pe podea ca un surâs al soarelui.

Sfânta Fecioară stă singură pe scaunul ei, lângă ea Petru şi Ioan. Petru la dreapta şi Ioan la stânga. Matei, apostolul cel nou....stă între Jacob a lui Alfeu şi Tadeu. În faţa Ei se găseşte o ladă de lemn închisă la culoare joasă, dar lată. Hainele Mariei sunt de albastru închis. Părul îi este acoperit de un văl alb, peste care vine capişonul mantiei. Ceilalţi sunt cu capul descoperit.

Maria citeşte rar dar tare. Întrucât lumina este foarte slabă. Eu cred că mai degrabă spune din memorie cuvintele sulului desfăşurat. Ceilalţi o ascultă în linşte meditând. Uneori îi răspund, dacă trebuie.

Faţa Mariei se schimbă datorită extazului. Cine ştie ce vede, întrucât ochii îi strălucesc, iar faţa ei albă se îmbujorează ca şi cum ar reflecta o flacără arzândă. Ea este cu adevărat Trandafirul Tainic... Apostolii se apropie mai tare ca să-i vadă mai bine faţa care zâmbeşte şi între timp citeşte, iar vocea ei este ca cea a unui cânt de îngeri. Petru se emoţionează şi două lacrimi se rostogolesc de-a lungul ridurilor de sub nas în barba lui deasă. Pe faţa lui Ioan se oglindeşte zâmbetul Fecioarei, astfel şi el se aprinde de dragoste pe măsură ce ochii urmăresc textul citit. Când îi întinde un nou sul, o priveşte şi îi zâmbeşte...Cititul se încheie. Maria tace. Şi fâşâitul pergamentului încetează. Maria se cufundă în rugăciune, strângându-şi mâinile la piept şi sprijinindu-şi capul de ladă. Apostolii îi urmează pilda...Subit, în liniştea dimineţii se aude un vuiet uriaş, ca un vânt, ca un suntet desăvârşt al unei orgi. E din ce în ce mai armonios şi mai tare pe măsură ce se apropie şi cu tremurul şi cu vibraţia sa umple Pământul, mişcă casele, pereţii, mobilele. Flacăra lămpii, care până acum ardea nemişcată în camera liniştită, acum pâlpâie ca suflată de vânt. Şi lănţucurile lămpii zornăiesc de la valurile supranaturale ale sunetului.

Pe măsură ce acest vuiet minunat se apropie – vuiet în care se amestecă cele mai frumoase sunete pe care Dumnezeu le-a dat Cerului şi pământului - apostolii îşi ridică capetele înmărmuriţi, unii vor să fugă, dar mulţi se aruncă la pământ, acoperindu-şi capul cu mâinile sau cu mantiile, alţii, bătându-şi pieptul imploră îndurare pentru iertarea păcatelor lor, alţii iarăşi se agaţă de Maria, fiindcă de speriaţi ce sunt, şi-au pierdut cumpătul.

Singur Ioan este cel căruia nu îi este teamă. El vede pe faţa Mariei acea strălucire a păcii şi a fericirii. Sfânta Fecioară îşi ridică privirea zâmbind, îngenunchiază, apoi îşi deschide braţele. Aripile mantiei sale îi acoperă pe Petru şi pe Ioan, care urmându-i pilda îngenunchiază şi ei.

Tot ceea ce am scris eu în minute bune, s-a petrecut în mai puţin de un minut.

Şi atunci, prin uşile şi geamurile închise, cu un vuiet răsunător, sub forma unui glob luminând şi arzând, soseşte Lumina, Focul, Duhul Sfânt. Se opreşte pentru o clipă la trei palme deasupra capului Mariei. Capul îi este descoperit pentru că atunci când a văzut focul Duhului Sfânt, şi-a ridicat mâinile şi şi-a dat capul pe spate, ca la o chemare şi a strigat cu bucurie zâmbind cu un zâmbet de nesfârşită iubire. După ce Sfântul Duh şi Focul de Iubire s-a pogorât asupra Miresei, Sfera se divide în treisprezece flăcări luminoase, care nu pot fi asemuite cu nici un fel de lumină de pe pământ şi fiecare dintre ele se pogoară ca să sărute fruntea apostolilor.

Acea flacără care s-a pogorât asupra Mariei, nu este una dreaptă, ci este o coroană ce împrejmuieşte capul Fecioarei. Încoronează ca Regină pe Fiica, Mama şi Mireasa lui Dumnezeu, pe Fecioara Neprihănită, Frumuseţea binecuvântată, Iubita şi Fiica veşnică. Cu toate că suferinţa a îmbătrânit-o, a înviat şi ea odată cu bucuria învierii şi asemeni Fiului Ei, trupul, privirea au întinerit şi ele...A putut să îmbrace mai devreme frumuseţea trupului înviat în slavă, fiindcă Ea este floarea Paradisului.

Flăcările Duhului Sfânt strălucesc în jurul iubitei Sale. Ce-i poate spune? E Mister. Acea faţă binecuvântată este învăluită în fericire şi ia zîmbetul Serafimilor. Lacrimile fericirii se rostogolesc ca nişte diamante de-alungul ei.

Focul nu se mişcă de acolo pentru un timp...Apoi dispare...Rămâne în urma lui doar o mireasmă deosebită, ce nu poate fi asemuită cu niciun un fel de mireasmă a vreunei flori de pe pământ...Este mireasma Paradisului...

Apostolii îşi revin...Maria este încă tot în extaz... Îşi ridică mâinile la piept, îşi închide ochii, îşi pleacă capul...Încă vorbeşte cu Dumnezeu...Nu simte nimic altceva....Nimeni nu îndrăzneşte să o deranjeze.

Ioan arată spre ea şi spune:

- Ea este Altarul. În slava ei stă Slava lui Dumnezeu...

- Da. Să nu-i deranjăm fericirea! Să mergem şi să-L propovăduim pe Domnul şi faptele Lui tuturor popoarelor! - spune Petru cu un avânt supranatural.

- Să mergem! Să mergem! Duhul lui Dumnezeu arde în mine! - spune Iacob, fiul lui Alfeu.

- Mă îndeamnă la fapte. Pe noi toţi. Să mergem şi să propovăduim oamenilor Evanghelia!

Pornesc ca şi cum ar fi mânaţi de un fel de vânt, de o mare putere...

Sursa: „Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata” – Maria Valtorta, vol. X.

SFÃNTUL IOSIF, SOŢUL SFINTEI FECIOARE MARIA

Iosif ales ca soţ al Fecioarei

     Zăresc o sală bogată cu o frumoasă pardoseală, cu draperii, covoare şi mobilier încrustat. Trebuie că ţine tot de Templu, deoarece aici se află preoţi, între care Zaharia, dar şi o mulţime de bărbaţi de toate vârstele, adică între douăzeci şi cincizeci de ani cu aproximaţie.

     Vorbesc între ei încet, dar cu însufleţire. Par în aşteptarea a ceea ce îmi este necunoscut. Cu toţii sunt îmbrăcaţi de sărbătoare cu straie noi sau cel puţin proaspăt spălate, ca şi cum s-ar fi împodobit pentru o celebrare. Mulţi şi-au luat de pe cap pânza ce le serveşte drept acoperământ, alţii o mai au încă, mai cu seamă cei vârstnici, în vreme ce tinerii îşi arată capetele descoperite, unele de un blond închis, unele de un castaniu închis, câte unele brunete, unul singur de un roşcat arămiu. Tunsorile le sunt în genere scurte, dar sunt unii care poartă plete până pe umeri. Probabil că nu toţi se cunosc unii cu alţii, întrucât se cercetează curioşi. Cu toate acestea pare că se aseamănă, înţelegându-se că îi macină un unic gând.

     Într-un ungher îl văd pe Iosif. Vorbeşte cu un bătrânel care se ţine bine. Iosif merge pe treizeci de ani. Este un bărbat frumos cu părul scurt destul de bogat, de un castaniu închis ca şi barba şi mustăţile care adumbresc o frumoasă bărbie suind către obrajii oachesi-roscovani, iar nu maslinii cum indeobste le au cei cu parul castaniu. Are ochii închişi la culoare, plini de bunătate şi adânci, foarte gravi, ba aş spune poate chiar puţin trişti. Atunci însă când zâmbeşte aşa cum face acum, se umplu de bucurie şi tinereţe. Este îmbrăcat pe de-a-ntregul în straie de culoare maro, foarte simple, dar foarte ordonate.

     Intră un grup de tineri leviţi care se rânduiesc între uşă şi o masă lungă şi îngustă ce se află lângă peretele la mijlocul căruia este uşa ce rămâne larg deschisă. Doar o draperie, care atârnă până la vreo douăzeci de centimetrii de la pământ, rămâne întinsă pentru a acoperi golul.

    Curiozitatea creşte în intensitate şi apoi încă mai mult atunci când draperia este îndepărtată de o mână pentru a permite să treacă un levit care duce în braţe un mănunchi de crengi uscate deasupra cărora este aşezat cu băgare de seamă un ram înflorit, alcătuind o uşoară spumă de petale dalbe, care abia de poartă umbra unei nuanţe de trandafiriu ce dinspre miez se răspândeşte tot mai estompată până în vârful petalelor uşoare. Levitul aşează mănunchiul de ramuri pe masă cu multă grijă, pentru a nu vătăma minunea acelei crengi în floare în atâta uscăciune.

     Un murmur străbate sala. Gâtlejurile se lungesc, privirile devin mai pătrunzătoare ca pentru a zări. Zaharia însuşi, împreună cu preoţii, aflându-se mai aproape de masă, încearcă a vedea. Însă nu zăreşte nimica.

     Din ungherul său, Iosif abia de aruncă o privire la mănunchiul de ramuri, iar, atunci când interlocutorul său îi spune ceva, tăgăduieşte făcând un semn ca pentru a spune: „Cu neputinţă!” şi zâmbeşte.

     Un sunet de trâmbiţă răsună de dincolo de draperie. Cu toţii tac şi se aşează în bună rânduială cu faţa îndreptată spre uşa, care acum se arată larg deschisă, draperia fiind făcută să lunece pe inelele sale. Înconjurat de alţi bătrâni, intră Marele Preot. Cu toţii se pleacă adânc. Pontiful se duce la masă şi grăieşte stând în picioare.

     „Bărbaţi din neamul lui David, adunaţi aici la strigarea mea, ascultaţi. Domnul a vorbit, fie Domnul lăudat! Din Slava Sa a descins o rază şi, asemeni soarelui primăvăratec, a dat viaţă unei crengi uscate, iar aceasta a înflorit în chip miraculos, în vreme ce niciun ram de pe pământ nu se află în floare astăzi – în cea din urmă zi a lui Encenie – câtă vreme încă nu s-a topit zăpada pe înălţimile lui Iuda, neaua fiind tot ce-i alb de la Sion la Betania. Dumnezeu a vorbit făcându-se părinte şi tutore al Fecioarei lui David, care nu are alt ocrotitor decât pe El. Copila sfântă, slava Templului şi a neamului său, a binemeritat cuvântul lui Dumnezeu pentru a afla numele mirelui bineplăcut Celui Veşnic. Preadrept trebuie să fie acesta ca să fie alesul Domnului pentru a o lua în grijă pe Fecioara pe care El o îndrăgeşte! De aceea durerea noastră de a o pierde se mai potoleşte, noi nemaiavând grija menirii sale ca mireasă. Celui arătat de Dumnezeu i-o dăm cu încredere în grijă pe Fecioara, asupra căreia stă binecuvântarea lui Dumnezeu şi a noastră binecuvântare. Numele mirelui este Iosif al lui Iacob betleemitul, din tribul lui David, dulgher în Nazaretul Galileii. Iosife, vino în faţă, Marele Preot ţi-o porunceşte!”.

     Se porneşte un freamăt. Se întorc capete, unii arată cu privirea, alţii cu mâna, sunt chipuri dezamăgite şi chipuri uşurate. Unii, mai cu seamă dintre cei bătrâni, trebuie că sunt bucuroşi că nu au avut această soartă.

     Iosif, foarte roşu la faţă şi încurcat, iese în faţă. Acum se află înaintea mesei şi a Pontifului pe care îl salută cu reverenţă.

     „Veniţi cu toţii şi vedeţi numele încrustat pe ram. Să-şi ia fiecare propria vergea pentru a fi încredinţat că la mijloc nu este nici o înşelăciune”.

     Bărbaţii ascultă. Privesc la creanga ţinută cu grijă de Marele Preot şi, luând-o fiecare pe a sa, unii o rup, alţii o păstrează. Cu toţii privesc la Iosif. Sunt unii care doar îl privesc şi tac, sunt alţii care îl felicită. Bătrânelul cu care vorbise înainte, îi spune: „Ţi-am spus eu, Iosife? Acela care se socoteşte mai puţin sigur pe sine este cel care câştigă lupta!”. Acum au trecut toţi.

     Marele Preot îi dă lui Iosif ramul înflorit, iar apoi, punându-i mâna pe umăr, îi spune: „Nu este bogată soţia pe care ţi-o dă Dumnezeu, iar tu ştii asta. Dar în ea îşi au sălaş toate virtuţile. Fă-te tot mai demn de Ea. Nu este în Israel vreo floare mai frumoasă şi mai curată decât Ea. Ieşiţi cu toţii acuma. Tu, Iosife, rămâi. Iar tu, Zaharia, care îi eşti rudă, adu-o aici pe mireasă”.

     Ies cu toţii, mai puţin Marele Preot şi Iosif. Draperia este din nou trasă peste intrare.

     Iosif stă cu multă umilinţă alături de maiestuosul Preot. După o clipă de tăcere, acesta îi spune: „Maria are a-ţi împărtaşi o făgăduinţă ce a făcut-o. Vino în sprijinul sfiiciunii ei. Fii bun cu cea care este bună”.

     „Am să-mi pun bărbăţia în slujba ei şi nicio jertfă nu-mi va părea prea grea pentru Ea. Fii încredinţat de aceasta”.

     Intră Maria, împreună cu Zaharia şi Ana lui Fanuel.

     „Vino, Maria”, spune Pontiful. Iată mirele pe care ţi-l meneşte Dumnezeu. Este Iosif din Nazaret. Ai să te întorci aşadar în cetatea ta. Vă las acum. Să vă dea Dumnezeu binecuvântarea Sa. Domnul să vă păzească şi să vă binecuvânteze, să vă arate faţa Sa şi mereu să se îndure de voi. Să-şi îndrepte către voi chipul Său şi să vă dea pacea”.

     Zaharia iese, însoţindu-l pe Pontif. Ana îi face urări soţului şi apoi iese şi ea.

     Cei doi logodnici se află unul în faţa celeilalte. Maria, îmbujorată toată, stă cu capul plecat. Iosif, roşu şi el la faţă, o priveşte atent şi caută primele vorbe pe care să le rostească.

     În sfârşit le află şi un surâs îi luminează faţa. Spune: „Te salut, Marie. Te-am văzut copilă, pe când aveai doar câteva zile.... Eram prieten cu tatăl tău şi am un nepot de la fratele meu Alfeu care era foarte apropiat de mama ta. Era micuţul său prieten, căci acum nu are decât optsprezece ani, iar pe când tu te născuseşi nu era decât un omuleţ care însă însenina tristeţea mamei tale, care îl iubea foarte tare. Tu nu ne cunoşti, căci ai venit aici pe când erai foarte micuţă. Însă la Nazaret cu toţii te iubesc, gândindu-se la tine şi vorbind despre micuţa Maria a lui Ioachim, a cărei naştere a fost o minune a Domnului care a făcut-o să înflorească pe cea stearpă... Şi eu îmi aduc aminte de seara în care te-ai născut.... Cu toţii ne-o amintim pentru minunea unei bogate ploi ce a salvat pământurile cultivate şi a unei puternice furtuni ale cărei fulgere nu au lovit nici măcar un fir de erică sălbatică, aceasta sfârşindu-se cu un curcubeu cum nu s-a mai văzut vreodată altul mai mare şi mai frumos. Şi apoi.... cine nu-şi aduce aminte de bucuria lui Ioachim? Te purta de colo colo pentru a te arăta vecinilor... Te privea cu încântare, de parcă ai fi fost o floare descinsă din Cer şi voia ca toţi să te admire, fericitul părinte care a murit vorbind de Maria sa atâta de frumoasă şi de bună, care avea numai cuvinte de har şi înţelepciune....Avea de ce să te admire şi să spună că tu eşti cea mai frumoasă din lume! Cât despre mama ta.... Umplea cu cântecul ei colţul în care se afla casa ta şi părea o ciocârlie în miez de primăvară pe când te purta în pântecu-i şi după, când te avea la sân. Eu ţi-am făcut leagănul. Un legănuţ încrustat tot cu trandafiri, deoarece astfel l-a vrut mama ta. Poate că încă s-o mai fi aflând în casa închisă.... Eu sunt bătrân, Maria. Atunci când te-ai născut tu, eu începusem să lucrez. Deja lucram.... Cine să-mi fi spus atunci că aveam să te primesc de soţie! Poate că, ştiind aceasta, s-ar fi dus mai împăcaţi ai tăi, deoarece eram prieteni. L-am îngropat pe tatăl tău plângându-l din tot sufletul, deoarece îmi fusese călăuză bună în viaţă”.

     Maria îşi înalţă încet încet chipul, prinzând tot mai multă inimă la auzul vorbelor lui Iosif, iar - atunci când îi spune despre leagăn – surâde uşor şi, când îi vorbeşte despre tatăl său, îi întinde o mână spunându-i: „Mulţumesc, Iosife” – un „mulţumesc” sfios şi blând.

     Iosif cuprinde în mâinile sale scurte şi puternice de dulgher mânuţa ca de iasomie, mângâind-o cu o afecţiune menită a o linişti. Poate că aşteaptă şi alte vorbe. Însă Maria tace iarăşi. Atunci reîncepe el: „Ştii, casa este neatinsă, mai puţin acea parte dărâmată din ordinul consulului pentru a face din uliţă un drum în toată regula pentru carele romane. Dar câmpurile, acelea care ţi-au râmas, deoarece ştii... boala tatălui tău a prăpădit mult din averea ta, sunt un pic neglijate. Sunt mai bine de trei primăveri de când copacii şi via nu au văzut foarfecele grădinarului, iar pământul este necultivat şi întărit. Copacii care te-au văzut copilă se mai află însă acolo şi, dacă îmi îngădui, pe dată am să mă ocup de ei”.

     „Îţi mulţumesc, Iosife. Dar tu ai şi aşa de lucru....”.

     „Am să lucrez grădina ta în primele şi ultimele ceasuri ale zilei. Acum ziua se lungeşte tot mai mult. Pe când vine primăvara, vreau să fie totul în bună rânduială spre bucuria ta. Priveşte, aceasta este o creangă din migdalul ce creşte lângă casă. Pe aceasta am vrut să o culeg.... – se poate intra din toate părţile prin gardul distrus, dar am să îl repar întărindu-l – pe aceasta am vrut să o iau, gândind că, dacă aveam să fiu eu cel ales – nu speram să fie astfel, întrucât sunt nazireu [nazireu – era cel care se consacra (afierosea) Domnului, făcând făgăduinţa de nazireat] şi m-am supus numai pentru că era poruncă de la Preot, iar nu din dorinţa de a mă cununa – gândind, spuneam, că tu te-ai fi bucurat să ai o floare din grădina ta. Iat-o, Marie. Împreună cu aceasta îţi dau inima mea, care – asemeni ei – a înflorit până acuma doar pentru Domnul, acum înflorind pentru tine, mireasa mea”.

     Maria ia ramul. Este mişcată şi îl priveşte pe Iosif cu un chip tot mai liniştit şi mai radios. Se simte în siguranţă cu el. Iar atunci când el spune: „Sunt nazireu”, chipul i se luminează cu totul şi ea îndrăzneşte a spune: „Şi eu îi aparţin pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, Iosife. Nu ştiu dacă Marele Preot ţi-a spus aceasta ....”.

     „Mi-a spus numai că tu eşti bună şi pură şi că ai a-mi împărtăşi o făgăduinţă ce ai făcut-o, cerându-mi să fiu îngăduitor cu tine. Vorbeşte, Maria. Iosif al tău nu vrea decât să te facă fericită, oricare ţi-ar fi voia. Nu te iubesc trupeşte. Te iubesc cu spiritul meu, fecioară sfântă ce Dumnezeu mi te-a dat! Priveşte-mă ca pe un părinte şi un frate nu numai ca pe un soţ. Ca într-un părinte în mine încrede-te, ca unui frate încredinţează-mi-te”.

     „Încă din pruncie m-am consacrat Domnului. Ştiu că acest lucru nu se obişnuieşte în Israel. Însă eu auzeam un Glas care-mi cerea fecioria drept jertfă de iubire pentru venirea lui Mesia. De atâta vreme îl aşteaptă Israel! .... Pentru aceasta nu-i prea mult a renunţa la bucuria de a fi mamă!”.

     Iosif priveşte ţintă la ea, de parcă ar fi dorit să-i citească în inimă, iar apoi îi cuprinde cele două mânuţe, care mai ţin încă între degete rămurica înflorită, şi spune: „Iar eu am să-mi unesc jertfa jertfei tale, şi o să-l iubim atât de mult în castitatea noastră pe Cel Veşnic, încât El îl va dărui mai curând Pământului pe Mântuitorul, îngăduindu-ne a vedea Lumina sa strălucind în lume. Vino, Maria. Să mergem înaintea Casei Sale să jurăm a ne iubi aşa cum se iubesc îngerii între ei. Apoi eu am să mă duc la Nazaret ca să pregătesc totul pentru tine, în casa ta, dacă îţi va plăcea să mergi acolo ori altundeva, dacă vei vrea aşa”.

     „În casa mea ... Era acolo o grotă în spate.... Mai este oare?”.

     „Acolo este, dar nu mai este a ta.... Am să-ţi fac însă o alta unde ai să stai liniştită la răcoare în ceasurile de arşiţă. Am s-o fac pe cât îmi va sta în putinţă la fel. Spune-mi, pe cine ai vrea să ai cu tine?”.

     „Pe nimeni. Nu mă tem. Mama lui Alfeu, care vine mereu să mă caute, îmi va ţine câte puţin tovărăşie peste zi, iară noaptea socotesc că e mai bine să fiu singură. Nu mi se poate întâmpla nimic rău”.

     „Şi apoi de acum sunt eu... Când voieşti să vin să te iau?”.

     „Când vrei, Iosife”.

     „Atunci am să vin de îndată ce voi pune rânduială în casă. N-am să mă ating de nimica. Vreau să găseşti lucrurile după cum le-a lăsat mama ta. Însă vreau să fie plină de soare şi foarte curată, pentru a te întâmpina fără de tristeţe. Vino, Marie. Să mergem să îi spunem Celui Preaînalt că îl binecuvântăm”.

     Nu văd altceva, dar îmi dăinuie în inimă simţământul de siguranţă pe care îl încearcă Maria ....

Sursa: „Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată – Maria Valtorta” – vol. 1, pag. 77-82. 

Ridicarea glorioasă la Cer a Sfintei Fecioare Maria

650. Ridicarea glorioasă la Cer a Sfintei Fecioare Maria

8 decembrie 1951

           Oare cât timp a trecut? Este greu de stabilit. Dacă analizăm trupul neînsuflețit înconjurat de flori, am putea spune că doar câteva ore. Dar dacă ne uităm la frunzele de viță de vie pe care se odihnesc florile, deci, din frunzele veștejite și celelalte flori – care sunt tot atâtea relicve ce odihnesc în cufăr – trebuie să concluzionăm că au trecut zile.

          Trupul Mariei era exact așa cum a fost când sufletul i-a părăsit trupul. Cu toate acestea pe fața și mâinile ei firave nu se vedea nici o urmă a morții. În cameră nu este nici un fel de miros neplăcut. Ba dimpotrivă, o umple o mireasmă nedefinită ca și cum ar fi un amestec de tămâie, crin, trandafir, lăcrimioare, iarbă de munte...

          Ioan – cine știe de câte zile priveghează – șezând pe scăunel, cu umerii lipiți la perete, a adormit, de obosit ce era. Candela de pe podea îi luminează fața foarte palidă și ochii înroșiți de plâns.

          Mijește de ziuă întrucât lumina-i slabă luminează terasa și via ce împrejmuiește casa. În lumina crescândă ce se strecoară pe ușă, se conturează obiectele din cameră care sunt departe de candelă și care mai înainte puteau fi doar bănuite.

          Subit, locul este inundat de o lumină uriașă, o lumină argintie, aproape fosforescentă, cu tonuri de albastru și crește într-una estompând lumina zorilor de zi și pe cea a candelei. Este aceeași strălucire care a umplut grota de la Betlehem în momentul nașterii lui Isus. Apoi, din acest șuvoi de lumină, însoțiți de o prezență și mai luminoasă, apar îngeri – exact așa cum le-au apărut păstorilor – și dau din aripi ușor, ca într-un dans, murmurând ritmic. Îngerii, se adună în jurul patului, se apleacă asupra trupului nemișcat și îl ridică. În toiul bătăilor de aripi mai puternice, se intensifică și vocile eterice. Se ridică prin despărțitura apărută în acoperiș – care s-a deschis prin aceeași minune ca mormântul lui Isus – luând cu ei trupul reginei lor. E adevărat că este Sfânt, dar încă nu este glorificat, de aceea încă este supus legilor materiei. Toate acestea nu au fost valabile pentru Cristos, deoarece El a fost glorificat imediat ce a înviat din morți. Melodia bătăilor de aripi se intensifică și e atât de puternică, ca și sunetul de orgă.

          Ioan, cu toate că dormea în continuare, s-a mișcat pe scăunel de vreo două trei ori, ca și cum lumina puternică și bătăile de aripi ale îngerilor l-ar fi deranjat. Apoi, dezmeticindu-se, se trezește de-a binelea datorită larmei puternice și a curentului de aer. Vântul, ce cobora din acoperișul deschis și ieșea pe ușa deschisă, mișca de colo-colo așternuturile patului de acum gol, precum și hainele lui Ioan și, cu un zgomot puternic, stinge candela și trântește ușa.

          Apostolul privește de jur împrejur, încă buimac, încercând să își dea ce se întâmplă. Observă că patul este gol și că acoperișul este deschis.

Presupune că s-a petrecut o minune. Aleargă afară pe terasă, ca la un fel de imbold sau o chemare cerească, își ridică privirile, își protejează ochii de lumina puternică ca să nu-l împiedice în a vedea.

          Și vede. Vede trupul Mariei, încă tot neînsuflețit, ca al unui om ce doarme, ce se ridică tot mai sus și mai sus, în cercul corului de îngeri. Ca o ultimă salutare, mantia și vălul se mișcă, poate de la vântul care s-a stârnit subit de la ridicarea către cer și de la bătaia aripilor îngerilor, și florile pe care Ioan le-a aranjat în jurul Mariei cad dintre faldurile hainelor, pe terasă și pe pământul Ghetsimanilor, în timp ce hosana corului de îngeri devine tot mai estompat și mai îndepărat.

          Ioan privește doar trupul, în timp ce se ridica datorită Minunii Dumnezeiești, spre a-l compensa și a-l răsplăti pentru iubirea lui pentru Maria și vede clar că, Maria -  înconjurată de razele soarelui -  învie, iese din starea de inconștiență care a despărțit sufletul de trup, prinde viață, se ridică în picioare (fiindcă deja și ea se bucură de darul dumnezeiesc al trupului glorificat).

          Ioan doar privește. Minunea pe care i-o dă Dumnezeu, îl umple de putere. O vede pe Maria ridicându-se la Cer, în pofida tuturor legilor naturale. Îngerii care cântau osana, o înconjoară dar nu o mai ajută în înaintare. Și Ioan este ca vrăjit de această priveliște minunată, pe care nici o pană omenească, nici cuvânt omenesc nu o poate reda fiindcă este de o frumusețe de nedescris.

          Ioan, încă stând sprijit cu spatele de peretele terasei, privește în continuare acel trup de o frumusețe dumnezeiască – pentru că așa era Maria – cum se ridică tot mai sus. Dumnezeu a creeat-o în mod unic, pentru că a vrut-o neprihănită, ca să fie Cuvânt întrupat. Și Dumnezeu dăruiește o ultimă minune mai mare – acestui ucenic credincios – viziunea întâlnirii dintre mamă și Fiu, care de asemenea este minunat și strălucitor, de o frumusețe de nedescris. Se pogoară din Cer, ajunge la Mama Sa, o strânge la piept, iar apoi, ca două comete, dispar amândoi, întorcându-se de unde a venit.

           Viziunea lui Ioan ia sfârșit. Își pleacă în piept capul. Pe fața lui obosită se oglindesc deopotrivă durerea pierderii Mariei și bucuria glorificării destinului ei. Dar deja bucuria depășește durerea.

          Vorbește așa: - Mulțumesc o, Dumnezeul meu! Mulțumesc! Am bănuit că aceasta se va împlini! Am vrut să rămân treaz ca să nu pierd nici un moment din plecarea ei glorioasă la Cer. De trei zile nu am mai dormit! Și m-a doborât complet oboseala și nesomnul, tocmai când a sosit momentul ridicării la Cer, dar poate Tu ai vrut așa, oh, Dumnezeul meu. Ca să nu mă îngrijorez și să nu sufăr prea mult în acea clipă...Da. Firește că Tu ai vrut, la fel cum ai vrut ca eu să văd și acum, ceea ce fără minunea Ta, nu aș fi putut să văd. Mi-ai permis să văd – chiar dacă din depărtare – pe cea glorificată, ca și cum ar fi fost aproape de mine. Și să-L revăd pe Isus! Oh! Viziune binecuvântată, neașteptată, nesperată! Oh, Isuse, recompensa recompenselor, pentru Ioan al Lui! Cel mai mare har, să-L revăd pe Domnul și Învățătorul meu! Profundă recunoștință, pentru aceasta! Să-L văd pe El lângă Mama! El, asemănător soarelui și Maria, lunii! Ambii strălucitori, glorificați și fericiți, pentru că pot fi din nou împreună! Cum va fi acum Paradisul, când amândoi sunteți acolo, voi, cele mai mari stele ale Ierusalimului ceresc?

          O, ce bucurie pentru corurile de îngeri și pentru sfinți! Această bucurie ce mi s-a dat, să pot vedea pe Fiul cu Mama – este de o însemnătate atât de mare, încât șterge orice suferință și-i ia locul pacea.

          Dintre cele trei minuni pe care le-am cerut de la Dumnezeu, două s-au împlinit. Am văzut cum în Maria s-a reîntors viața și de asemenea simt cum pacea se reîntoarce în mine. Toate îngrijorările mele au trecut, fiindcă v-am văzut reuniți în slavă. Mulțumesc, oh, Dumnezeule! Și mulțumesc că ai dat posibilitatea unei făpturi, curate, să poată vedea care este soarta sfinților, cum va fi judecata de pe urmă și renașterea și reunirea trupului cu spiritul, care s-a suit în mometul morții. Nu am avut nevoie să văd. Nu trebuia să văd, ca să cred, fiindcă eu întotdeauna am crezut cu tărie fiecare cuvânt al Învățătorului. Dar mulți se vor îndoi, peste secole și milenii, de faptul că trupul care a devenit țărână va fi din nou viu. Acelora, eu le voi putea spune, jurându-mă pe lucurile cele mai sfinte, că nu doar Cristos a înviat prin propria Sa putere dumnezeiască, ci și sfânta Lui Mamă la trei zile de la moartea ei – dacă această stare se poate numi moarte. A înviat și trupul reunit cu sufletul și-a luat locul în lăcașul veșnic, în Cer lângă Fiul ei. Voi putea spune: Credeți, o, voi creștini, toți cei care sunteți creștini, în învierea trupului, în ziua judecății și în viața veșnică în trup și suflet. Aceasta este o viață fericită pentru sfinți și groaznică pentru păcătoși. Credeți și trăiți ca sfinții, așa cum au trăit ca sfinții, Maria și Isus, pentru ca soarta voastră să fie la fel ca și a lor. Eu am văzut trupurile lor cum s-au înălțat la Ceruri. Eu pot să dau mărturie despre aceasta. Trăiți ca oamenii drepți pentru ca odată să puteți fi în lumea veșnică – în trup și suflet –  împreună cu Soarele - Isus,  și cu Maria - Steaua (steaua stelelor). Îți mulțumesc încă odată, o Dumnezeule!

          Și acum, să strângem ce a rămas după ea: florile care au căzut dintre falduri, fruzele de viță rămase în pat – și să le păstrăm. Va fi nevoie de ele...Da, ne vor ajuta, ca să dea ajutor și împăcare fraților mei mult așteptați. Mai devreme sau mai târziu, tot voi da de ei...” Adună petalele de flori căzute și reîntorcându-se în cameră le împătură într-o bucată de pânză.

          Apoi privește mai atent la acoperiș și exclamă:

          Încă o minune! Un alt eveniment ieșit din comun din șirul de minuni din viețile lui Isus și Mariei! El, Dumnezeu a înviat prin propria putere și voință rostogolind piatra  de la intrarea mormântului și s-a înălțat la Ceruri. Singur. Și Maria este sfântă, dar este fiică a omului; trecerea pentru înălțarea ei la ceruri s-a deschis cu ajutorul îngerilor și ei au dus-o sus.

          În Cristos, sufletul a înviat din nou trupul, încă de pe pământ, pentru că așa a trebuit să fie, pentru ca dușmanii lui să tacă și pentru ca cei care-L urmează să se întărească în credință. În Maria, sufletul s-a reîntors când deja era la porțile Paradisului, fiindcă pentru ea nimic altceva nu a fost mai important decât puterea înțelepciunii depline și veșnice a lui Dumnezeu!

          Ioan adună florile și crengile ofilite de pe pat și le pune lângă celelalte adunate afară și le așează lângă capacul cufărului. Apoi îl deschide pune pernița, pătura (apoi merge în bucătărie și strânge și alte obiecte de uz: fusul si roata de tors, vasele sale) – și le pune lângă celelalte lucruri.

          Închide lada și se așează pe scăunel exclamând: Acum, și sarcina mea s-a împlinit! Pot pleca liber, acolo unde Duhul lui Dumnezeu mă va călăuzi. Să merg! Pentru a Răspândi învățătura Dumnezeiască la care Învățătorul m-a făcut părtaș pentru ca să predau mai departe oamenilor. A-i învăța iubirea, să creadă în ea și în puterea ei. Să-i învăț pe oameni ce a făcut pentru ei iubirea lui Dumnezeu. Prin Jertfa și Sfințenia Lui, ne putem uni în Isus Cristos în Euharistie, în sfânta împărtășanie veacuri la rând, așa cum El ne-a poruncit să repetăm ritul și jertfa. Toate sunt daruri desăvârșite ale iubirii! A iubi iubirea, pentru ca să creadă în ea, așa cum noi am crezut și credem în El. Iubirea trebuie sădită  pentru ca recolta și pescuitul să fie bogate pentru Domnul. Maria mi-a spus la ultima noastră discuție că iubirea câștigă totul – cel care iubește este antiteza lui Iuda, care a fost însăși ura. Așa cum Petru a fost mai aprins iar Andrei mai blând, fii lui Alfeu, cu sacramentele și știința, împletite cu purtarea nobilă, și așa mai departe. Eu, cel care iubește duios, acum, când nu-i mai am pe Isus și Mama lui, pe cine să iubesc pe pământ, voi merge să vestesc iubirea printre popoare. Iubirea va fi arma mea și învățătura mea. Și cu asta am să înfrîng diavolul, păgânismul și voi cuceri multe suflete. Voi continua ceea ce au făcut Isus și Maria, cei care au fost reprezentanții desăvârșiți ai iubirii.

Sursa: „Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata” – Maria Valtorta, vol. 10.

Adormirea Maicii Domnului

649. Adormirea Maicii Domnului

    Maria se află în camera ei mică de deasupra terasei. Este îmbrăcată într-un alb imaculat. Este alb vălul, matia ce îi acoperă gâtul și umerii. Aranjează niște haine, ale ei și ale lui Isus, haine pe care le-a păstrat până acum. Le alege pe cele mai bune. Sunt puține. Dintre ale ei, le alege pe cele pe care le-a purtat pe Golgota, iar dintre cele ale lui Isus, una de pânză pe care o purta în zilele de vară și mantia însângerată pe care au găsit-o în grădina Ghetsemani.

    După ce le-a împăturat și a sărutat mantia însângerată, pășește către ladă. În acest cufăr, păstrează de ani de zile relicvele Ultimei Cine și ale Patimilor. Le așează pe toate pe raftul cel de sus, iar hainele le pune dedesupt.

Când închide cufărul, Ioan – care tocmai căutând-o intră pe ușă, deoarece de obicei, în timpul dimineții Maria obișnuia să fie în bucătărie și azi nu a văzut-o de loc – o întreabă:

- Ce faci, Măicuță?

- Am aranjat totul, ceea ce am considerat important să păstrez. Toate amintirile...Tot ceea ce dă mărturie despre nemărginita Lui iubire și durere.

- O, Maică, de ce deschizi din nou rănile cumplite ale inimii tale cu aceste lucruri triste? Ești palidă, iar mâinile îți tremură...Suferi văzându-le – spune Ioan pășind către ea, fiindcă e atât de palidă și tremură atât de tare încât îi e teamă să nu cadă.

- O! Nu tremur din această cauză și nici nu de aceea sunt palidă. Aceasta nu se întâmplă pentru că rănile inimii mele s-au redeschis....oricum acestea nu s-au vindecat niciodată pe deplin. De fapt niciodată nu a fost în mine o atât de mare pace și bucurie.

- Niciodată ca acum? Nu înțeleg....Văzând aceste lucuri ce păstrează amintirea acelor ore cumplite se iscă din nou în mine durerea. Și eu sunt doar ucenicul Său, dar tu ești Mama Lui...

- Înțelegi prin aceasta că ar trebui să sufăr mai mult. În accepțiune omenească, ai dreptate. Dar nu este așa. Deja am învățat să suport durerea provocată de despărțirea de Fiul meu. Întotdeauna m-a și durut, deoarece prezența și apropierea Lui, pentru mine a însemnat Paradisul pe pământ. Întotdeauna, benevol am acceptat suferința cu seninătate, deoarece fiecare faptă a lui a fost Voia Tatălui și s-a supus Voinței dumnezeiești. De aceea am acceptat-o întotdeauna, întrucât și eu întotdeauna am îndeplinit voința Tatălui. Am suferit când Isus m-a părăsit. E adevărat. M-am simțit singură. Doar Dumnezeu mi-a văzut suferința, atunci când, în copilărie m-a părăsit ca să stea de vorbă cu înțelepții de la Templu. Când L-am întrebat de ce a plecat de lângă mine, nu a spus nimic. Tot așa s-a întâmplat când a devenit Învățător...și atunci eram văduvă deja, într-un oraș în care – cu una sau două excepții – nimeni nu m-a iubit. Nu m-a mirat nici ceea ce a spus la nunta de la Caana. El a îndeplinit voia Tatălui. Iar eu L-am lăsat. L-am ajutat cu rugăciune sau cu sfaturi. Am dat sfaturi ucenicilor și m-am rugat pentru nefericiți. Dar nu am putut face mai mult de atât. Am suferit când a mers în lume, care este atât de haínă și păcătoasă, încât și El însuși a suferit din cauza ei. Ce fericită am fost când se reîntorcea la mine! Acea fericire compensa de sute de ori acea suferință când nu era cu mine. Când a murit, suferința aproape că m-a sfâșiat, dar nici nu aș putea să exprim în cuvinte acea fericire ce m-a cuprins când mi s-a arătat după înviere! Durerea cumplită provocată de despărțire atunci când s-a înălțat la Ceruri, va lua sfârșit atunci când viața mea pământească se va încheia. Acum sunt fericită și fericirea mea este atât de imensă, pe cât de mare mi-a fost durerea, deoarece simt deja încheierea vieții mele pământești. Am făcut ceea ce a trebuit să fac. Mi-am încheiat misiunea mea pe pământ. Insă cealaltă, cea din Ceruri, nu se va încheia niciodată. Dumnezeu m-a lăsat pe Pământ, până ce, așa ca și Isus, nu mi-am îndeplinit sarcinile. Trăiește în mine acea fericire mistică, ca acea pe care Isus a trăit-o în toiul celor mai cumplite patimi, ca un strop de balsam, atunci când a spus ”S-a împlinit!”

- În acel ceas, Isus a fost fericit?

- Da, Ioan. Această fericire nu poate fi înțeleasă de oameni. Doar acele suflete pot să o înțeleagă care trăiesc deja în lumina lui Dumnezeu și văd acele mistere profunde ascunse sub vălul Regelui Veșnic, în lumina harului. Atunci când acele lucruri petrecute cu El s-au intensificat, când Tatăl L-a părăsit, atunci încă nu am înțeles acele lucruri. În acel ceas lumina s-a stins din lumea care nu a vrut să îl primească pe El. S-a stins și pentru mine. Nu ca pedeapsă, ci ca și Co-Răscumpărătoare și eu a trebuit să experimentez teama, în lipsa puterilor dumnezeiești, întunericul, deznădejdea, ispita Satanei, ca să nu cred ceea ce El a spus. Și eu am trăit în suflet ceea ce a trăit El Joi și Vineri. Dar apoi am înțeles. Când a înviat cel veșnic luminos, Lumina mi s-a înfățișat și am înțeles. Am înțeles totul. Și acea bucurie nemărginită, mistică despre care a vorbit Cristos: ” Am îndeplinit totul ceea ce Tatăl Mi-a încredințat. Iubirea către Tatăl a izbucnit din Mine, atunci când M-am jertfit, la fel și iubirea pentru oamenii pentru care am murit. Am săvârșit totul, ceea ce Mi-a încredințat. Mor fericit în suflet, deși mi-au sfâșiat Trupul.” Și eu am îndeplinit tot ceea ce a fost scris dintru începuturi. Mântuitorul s-a întrupat în mine, v-am ajutat pe voi, preoții Lui, ca să fiți desăvârșiți. Biserica este bine clădită și destul de puternică deja. Sfântul Duh o luminează, iar sângele primilor martiri o întărește și o sporește, cu ajutorul meu devine sfântă, iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele o ține în viață și o întărește și astfel ura, intrigile și blestemul Satanei și al ciracilor lui, nu se pot înrădăcina în ea. Dumnezeu se bucură de acestea și vrea ca din gura mea să auziți: creșteți în iubire, creșteți pe calea desăvârșirii cunoașterii și a puterii, fiindcă așa creștinii vor fi tot mai mulți. Învățătura lui Isus este Iubirea. Iubirea a fost cea care l-a dus înainte și a călăuzit viața Lui și a mea. Nu am refuzat pe nimeni, i-am iertat pe toți. Doar pe unul singur nu l-am putut ierta fiindcă era deja în slujba Urii și nu a primit iubirea noastră nemărginită. Înainte de moartea Sa, înainte de a-și lua rămas bun, Isus v-a lăsat o singură poruncă: ”Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu”. Biserica are nevoie de iubire, pentru ca să trăiască și să sporească. Are nevoie mai ales de iubirea slujitorilor ei. Dacă nu vă iubiți unii pe alții din toată inima și nu-i iubiți pe frații voștri în Dumnezeu, Biserica devine stearpă. Nu va fi cine să conlucreze în re-creearea oamenilor și la ridicarea lor la rangul de fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Raiului, și astfel Dumnezeu nu are cui ajuta. Dumnezeu este iubire. Toate faptele Sale sunt opera Iubirii. De la Creație până la Întrupare, de la Întrupare până la Răscumpărare, până la înființarea Bisericii. Iar la sfârșit, îi va aduna pe cei drepți în Ierusalimul ceresc, ca să se bucure în El. Îți spun acestea pentru că tu ești Apostolul iubirii și poți să înțelegeți aceste lucruri mai bine decât ceilalți...

    Ioan o întrerupe:

- Și ceilalți iubesc și se iubesc și unii pe alții...

- Da, însă doar tu poți iubi cu adevărat. Fiecare dintre voi are o specificitate, la fel ca și fiecare creatură. Dintre cei doisprezece, a ta este iubirea. Iubirea curată și supranaturală. Probabil de aceea, adică sigur de aceea, pentru că tu ești cu inima curată. Petru este uman, se aprinde repede și este sincer. Fratele lui, Andrei, este mai liniștit decât toți și mai rușinos. Fratele tău, Iacob, este mai pornit într-atât încât Isus l-a numit fiul trăznetului. Celălalt Iacob, fratele lui Isus este drept și eroic. Iuda, fiul lui Alfeu, om care se ține de cuvânt și întotdeauna nobil. Curge în el sângele lui David. Filip și Bartolomeu sunt cei care se leagă cel mai mult de tradiții. Simon Zelotul este precaut. Toma este iubitor de pace. Matei este smerit și, neuitându-și trecutul, rămâne mereu de neobservat. Și Iuda Iscarioteanul. Vai! El este oaia neagră a turmei lui Cristos. Și-a crescut șarpele cu iubirea lui. El a fost mereu mincinosul îndrăcit. Dar tu ești doar iubire și astfel îi poți face să înțeleagă sfatul meu și pe ceilalți care sunt departe. Spune-le să se iubească unii pe alții și pe toată lumea, chiar și pe prigonitorii lor! Și eu așa am devenit una cu Dumnezeu și am devenit logodnica Iubirii nemărginite și s-a întrupat în mine Cristos. M-am predat în totalitate lui Dumnezeu, cu toate că am știut din prima clipă câtă suferință va trebui să trăiesc. Am cunoscut cuvintele profeților și lumina dumnezeiască mi-a luminat înțelesul lor. Așadar, încă de la ”da”-ul spus Îngerului, am știut că mă predau celei mai mari dureri pe care o mamă o poate trăi. Dar inima mea nu a putut fi mărginită de nimic. Știu că îmi dă putere și lumină, atrăgându-mă în înălțimi ca un magnet. Acest foc purifică și înfrumusețează, îi transformă pe aceia care îl îmbrățișează. Da, iubirea este un adevărat foc. Foc care mistuie lucrurile trecătoare apoi îl transformă pe omul ruinat și dezbrăcat într-un om purificat, demn de Împărăția Cerurilor. Cât de mulți oameni căzuți printre ruine, păcătoși, stricați și fără țel, veți întâlni pe căile voastre de vestitori ai credinței! Pe niciunul să nu-l înjosiți ! Dimpotrivă, iubiți-i, pentru ca să vină la iubire și să câștige mântuirea! Sădiți în ei semințele iubirii! Mulți devin răufăcători pentru că nimeni niciodată nu i-a iubit, s-au i-au iubit incorect. Iubiți-i, pentru ca după curățarea lor, Duhul Sfânt să se poată muta în templul lor, care înainte de asta a stat gol și a păcătuit atât de mult! Pentru creație, Dumnezeu nu a ales un înger și nici nu a luat cele mai nobile materiale. A luat țărână. Cel mai puțin prețios material. Apoi a suflat în acesta iubirea Sa și pe acel material neprețios l-a ridicat la rang de copil a lui Dumnezeu. Pe parcursul peregrinărilor Sale, Fiul meu i-a ridicat pe mulți din noroiul în care zăceau. El nu i-a călcat în picioare, ba dimpotrivă! I-a adunat și i-a făcut aleși ai cerului. Întotdeauna să vă amintiți de aceasta! Faceți și voi ceea ce a făcut și El! Amintiți-vă de fiecare cuvânt și faptă a Lui! Amintiți-vă de pildele rostite de El care vorbeau inimilor! Trăiți-le și transpuneți-le în fapte! Scrieți-le pentru ca și generațiile viitoare să le cunoască, chiar și peste veacuri! Să îi călăuzească pe oamenii de bine ca să pelegrineze spre viața și slava veșnică! Firește că nu puteți să redați cuvânt cu cuvânt toate cuvintele minunate ale Adevărului și Cuvântului Vieții. În pofida acestui lucru, scrieți din ele tot ceea ce știți! Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât asupra mea ca să-L aduc în lume pe Mântuitorul. Tot așa s-a pogorât și asupra voastră, asupra fiecăruia în parte, ca să vă aduceți aminte și, prin intermediul cuvintelor voastre, să întoarceți mulțimile către Dumnezeu. Continuați acea misiune maternă – care mi-am asumat-o pe Calvar și dați și voi fii lui Dumnezeu! Acelaș Duh îi întărește pe noii copii ai lui Dumnezeu și în toiul suferințelor, pentru ei, moartea și prigoana va fi dulce. Își vor mărturisi iubirea pentru Cristos și vor ajunge în Rai, la fel ca și Ștefan și Iacob, Iacob al meu, și mulți alții.... Când vei rămâne singur păstrează aceast cufăr...(este cufărul în care Maria a dunat și a păstrat toate relicvele de la Cina cea de Taină, cuiele care au provocat rănile lui Isus, vârful lancei adus de Longinus, marama Veronicăi și Giulgiul, mantia lui Isus plină de sânge găsită în grădina Ghetzemani, etc. - n tr.)

    Ioan s-a făcut și mai palid, ca atunci când Maria a vorbit despre faptul că și-a încheiat misiunea pe pământ. O întrerupe și o întreabă speriat:

- Măicuță! De ce vorbești așa? Te simți rău? Vrei să mă părăsești?

- Nu. Voi rămâne cu tine atât cât voi fi aici pe Pământ. Dar pregătește-te, Ioan al meu, pentru că în curând vei rămâne singur.

- Dar înseamnă că te simți rău, vrei doar să mi-o ascunzi!

- Nu. Crede-mă! Niciodată nu m-am simțit atât de puternică, liniștită și fericită ca acum! Dar s-a pogorât asupra mea o asemenea bucurie, o deplinătate a vieții care....Da, cred că nu aș putea-o trăi vie. Pe de altă parte, nu sunt nemuritoare. Trebuie să înțelegi! Sufletul meu este nemuritor. Dar trupul nu. Asemeni ca oricărui trup omenesc, și al meu este supus morții!

- Nu! Nu! Nu spune asta! Tu nu poți muri! Tu nu trebuie să mori! Trupul tău neprihănit nu poate muri la fel ca al păcătoșilor!

- Te înșeli, Ioan. Și Fiul meu a murit! Și eu voi muri. Nu voi cunoaște boala sau agonia, dar voi muri. Fiul meu, să știi că de când El m-a lăsat aici, acesta este singurul meu dor. Acesta este primul și unicul meu dor. Ba mai mult: aceasta este singura mea dorință. În viața mea, orice altceva a fost una cu Voința lui Dumnezeu. Însuși Dumnezeu a sădit în inima mea de copil acea voință să rămân fecioară. El a voit căsătoria mea cu Iosif. El a voit maternitatea mea dumnezeiască și fecioria mea. În viața mea, fiecare faptă a fost să îndeplinesc Voința Domnului. Dar aceea, ca să fiu din nou cu Isus, este doar voința mea. Vreau să părăsesc Pământul pentru Cer pentru ca să pot fi cu El pentru veșnicie. Acesta este dorul meu de ani de zile. Iar acum simt că acesta se va împlini curând. Nu te teme, Ioane! Ascultă-mi cel mai fiebinte dor! Atunci când trupul meu va fi părăsit de sufletul care-i dă viață și voi dormi în pace, să nu mă îmbălsămați așa cum e obiceiul la evrei. Nu mai sunt evreică ci creștină, întrucât eu am fost prima cea care am primit Trupul și Sângele Lui, eu am fost prima ucenică. Am fost co-răscumpărtoare și printre cei care L-au urmat pe El în slujire. În afară de mama și tatăl meu, respectiv cei care au fost prezenți la nașterea mea, nimeni nu a văzut trupul meu. De multe ori m-ai numit: ”Adevărat Chivot păstrător al Cuvântului Dumnezeiesc”. Și tu știi că doar marele Preot poată să se îngrijească de acesta. Tu ești preot, și mult mai sfânt decât Marele Preot al Templului. Dar eu voiesc, ca la timpul potrivit, să mă vadă doar Veșnicul Mare Preot. Așadar, de aceea să nu mă atingeți! Pe de altă parte, vezi? M-am purificat deja, am îmbrăcat o haină curată, în haina ospățului veșnic...

- Dar Ioane, de ce plângi?

- Fiindcă izbucnește în mine furtuna durerii! Am înțeles că te voi pierde acum! Cum voi trăi fără tine? Și de la acest gând, deja mi se frânge inima! Nu suport aceasta durere!

- Ba o vei suporta! Dumnezeu te va ajuta ca să trăiești încă mult, așa cum a făcut-o și cu mine. Dacă El nu m-ar fi ajutat, acolo pe Golgota atunci când a murit, și pe muntele Măslinilor, și atunci când s-a Înălțat la Ceruri, aș fi murit, ca Isac. Te va ajuta în viața ta, ca să-ți amintești cuvintele mele anterioare, spre binele tuturor!

- Oh, îmi voi aduce aminte de tot! Voi face totul așa cum ai spus, inclusiv cu trupul tău. Înțeleg și faptul că nu ai nevoie de obiceiurile evreilor, întrucât ești creștină, o, Maică Neprihănită! Și aceea este sigur că trupul tău nu va suferi stricăciune. Trupul tău nu cunoaște stricăciunea și putreziciunea trupului muritor, fiindcă nu a purtat în el Păcatul originar și pentru că a locuit în el Harul, Cuvântul. Tu ești cea mai adevărată relicvă a Lui. Aceasta va fi ultima minune a lui Dumnezeu pe care o va face cu tine, în tine. Vei rămâne așa cum ești....

- Așadar, nu plânge!...exclamă Maria, privind la fața inundată de lacrimi a apostolului.

- Dacă rămân așa cum am fost, nu mă vei pierde! Nu te teme!

- Te pierd și dacă rămâi fără nici o stricăciune. Simt. Mă simt ca și cum m-ar fi înfășcat uraganul durerii. Un uragan ce mă zdrobește și mă pustiește. Tu ai fost totul pentru mine mai ales decând mi-am pierdut părinții și frații, pe cei de un sânge cu mine și pe cei ai misiunii, pe deasupra și pe Marziam, pe care Petru l-a dus cu el. Rămân singur în cea mai sălbatică furtună!

    Ioan cade la picioarele Mariei scuturat de plâns.

    Maria, se apleacă asupra lui și punându-și mâinile peste părul răvășit, vorbește așa:

- Nu. Nu va fi așa. De ce îmi provoci durere? Ai fost puternic și la piciorul Crucii, cu toate că acea groază, n-are pereche, nici în măreția martiriului și nici în ura satanică a norodului! Ai fost atât de puternic și ne-ai dat atât de multă putere! Și azi, în această seară de sâmbătă senină și plină de pace, când stau în fața ta inundată de fericire, te clatini?! Liniștește-te! Fă și tu la fel, devin-o una cu pacea care te înconjoară! Găsește pacea! Liniștea este frântă doar de foșnetul frunzelor de măslin. Dar și acel zgomot suav este atât de dulce ca și cum îngeri ar împresura casa. Poate într-adevăr sunt aici. În momentele importante ale vieții mele întotdeauna au fost cu mine, sau unul, sau chiar mai mulți. Au fost acolo în Nazaret atunci când Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât în pântecele meu feciorelnic. Au fost acolo cu Iosif, când era neliniștit de starea mea și nu știa cum să se poarte cu mine. Au fost acolo și la Betlehem când s-a născut Isus și mai apoi când a trebuit să fugim în Egipt. Și au fost și în Egipt când ne-au trimis înapoi în Palestina. Și cu toate că atunci nu au venit la mine – întrucât pe mine m-a vizitat Regele îngerilor, când încă El aproape că nici nu înviase – îngerii au apărut femeilor milostive, în zorile acelei zile ce a urmat sâmbetei, ca să vă spună ție și lui Petru ce trebuie să faceți. Lumina și îngerii au fost mereu prezenți în momentele decisive ale vieților noastre. Lumina și focul s-a pogorât asupra mea de la Tronul lui Dumnezeu, asupra slujitoarei Domnului, apoi s-a reîntors la Dumnezeu, la Domnul meu, Regele meu, ca să devenim una. Așa s-a împlinit Scriptura și așa, vălul luminii, a ascuns misterele lui Dumnezeu, din fața satanei și a slujitorilor săi pentru ca să nu cunoască misterul și timpul minunatei Întrupări. Și în această seară simt prezența îngerilor, cu toate că acum nu îi văd. Și acum simt că o lumină de dincolo de pământ crește în mine, la fel ca și atunci când Cristos s-a întrupat în mine și când L-am născut pentru această lume. O lumină, care izvorăște dintr-o lumină mult mai puternică decât a mea. Asemănătoare acelei puteri a iubirii care a rupt Cuvântul din Cer pentru ca să devină Om și Răscumpărător. Sper, ca în această seară, puterea iubirii să mă ridice în Cer și să mă ducă acolo unde, sufletul meu, împreună cu mulțimea de sfinți și cu al îngerilor cor, să pot cânta veșnic lui Dumnezeu Magnificat-ul, pentru toate lucrurile Sale mari pe care le-a făcut cu mine, slujitoarea Lui.

- Poate o vei putea face nu doar cu sufletul. Iar pământul îți va răspunde, cu popoarele și națiunile sale, te va mări și binecuvânta în vecii vecilor, așa cum a profețit Tobia, pentru că tu ești aceea care l-ai purtat în tine pe Domnul și nu Sfânta Sfintelor. Tu singură, ai dăruit lui Dumnezeu atâta iubire, câtă nu au putut niciodată să dea Marele preot și toți cei ai templului, de-alungul veacurilor. Iubire adevărată și înflăcărată. De aceea Dumnezeu te va face preafericită.

- Și îmi îndeplinește singurul meu dor, singura mea voință. Fiindcă iubirea este capabilă de orice atunci când este atât de deplină și desăvârșită, ca cea a Fiului meu, a lui Dumnezeu. Este capabilă și de ceea ce omului i se pare cu neputință. Adu-ți aminte de aceasta, Ioan! Spune și asta fraților tăi! Cu toții vor fi atacați. Vă veți lovi de multe obstacole, vă va fi teamă de înfrângeri, prigonitorii voștri vă vor chinui, mulți creștini își vor vinde credința...din cauza moravurilor asemănătoare cu cele ale Iscarioteanului și, toate acestea vă vor deprima sufletele. Dar să nu vă fie teamă! Iubiți și să nu fie teamă! Câtă iubire va fi în voi, atât vă va ajuta Dumnezeu și, deasupra a toate, vă va face învingători! Ca serafi puteți face totul. Atunci sufletul – acest lucru minunat pe care Dumnezeu l-a suflat în noi - se ridică la Cer și, ca o văpaie de foc, se prosternează în fața tronului lui Dumnezeu. Dumnezeu îl ascultă și-i îndeplinește orice năzuință. Oamenii ar putea atinge totul, dacă ar fi capabili să iubească, așa cum o scrie Legea străveche și așa cum a învățat-o Fiul meu. De aceea simt că, așa cum El a părăsit acest Pământul cu o suferință de neîndurat, așa eu, îl voi părăsi cu iubire nemărginită. Iată! Nu pot iubi mai mult de atât! Trupul și sufletul meu nu mai pot să reziste! Iubirea mă inundă și mă ridică la Cer, spre Dumnezeu și spre Fiul meu. Glasul lui îmi spune: ”Vin-o! Lasă-l acolo! Ridică-te la tronul nostru ca să te putem îmbrățișa!” Nu mai văd lucrurile din jurul meu, datorită luminii ce se revarsă din Cer! Nu mai aud nimic, doar aceste glasuri cerești! Ioane ale meu, a sosit ceasul îmbrățișării cerești!

    Ioan nu mai este atât de agitat ca și înainte. O ascultă în liniște pe Maria și, la ultimele fraze ale ei, o privește extaziat. Amândoi sunt palizi. Însă paliditatea Mariei, încet se transformă într-o lumină strălucitoare. Ioan se apropie de ea și exclamă:

- Ești ca Isus pe Tabor! Trupul îți strălucește, ca luna, iar hainele ca diamantul! Măicuță, nu mai ești omenească! Trupul îți este translucid și nu are greutate! Ai devenit lumină! Dar tu nu ești Isus. El a fost și Dumnezeu, nu doar Om și a putut face aceasta, la fel ca pe Tabor, cât și pe muntele Măslinilor când s-a înălțat la Cer. Dar tu nu. Haide! Te ajut să te așezi în pat, trupul tău este obosit și atât de binecuvântat. Odihnește-te!

    Își ridică mâinile la piept, își închide acei ochi dragi și plini de iubire și apoi îi grăiește lui Ioan:

- Eu sunt în Dumnezeu. Și Dumnezeu este în mine. Cât timp mă minunez în El, iar El mă îmbrățișează, spune-mi acei psalmi și acele rânduri ale Scripturii care vorbesc despre acest ceas. Duhul Înțelepciunii ți le va arăta. Apoi, spune rugăciunea Fiului meu, repetă cuvintele Arhanghelului și ale Elisabetei și imnul meu de mărire... le voi urmări până ce pot, pe acest Pământ...

Ioan se luptă din răsputeri ca să nu izbucnească în lacrimi dar se stăpânește. Se aude vocea lui frumoasă care de-alungul anilor a devenit ca cea a lui Cristos. Maria o recunoaște, zâmbește, și spune:

- Parcă Isus al meu, ar fi din nou cu mine...

    Ioan recită psalmul 118, pe care îl spune aproape până la capăt, apoi urmează primele trei versuri ale psalmului 41, primele 8 versuri din 31, apoi 22 și la sfârșit psalmul 1. Apoi spune Tatăl nostru, cuvintele lui Gabriel și ale Elisabetei, cântecul lui Tobia din capitolul 24 al cărții fiului lui Sirac, de la versetul 11 până la 46. La sfârșit spune Magnificat-ul. La al 9-lea verset, observă că Maria nu mai respiră și zâmbește senină, ca și cum încă ar trăi. Ioan strigă cu durere, se prosternează la pământ, la marginea patului și o cheamă pe Maria. Nu poate crede că Ea nu îi mai poate răspunde, că sufletul i-a părăsit trupul. Dar trebuie să accepte certitudinea! Se apleacă asupra feței sale care strălucește de fericirea supranaturală. Lacrimile picură pe fața blândă și pe mâinile atât de pure. Acesta este balsamul purificator al trupului Mariei: lacrimile Apostolului iubirii, al fiului adoptat din voința lui Isus.

    Când se dezmeticește din durere, îndeplinind cererea Mariei, acoperă trupul Mariei cu o pânză de in și fața ei cu o maramă. Acum, Maria, e ca și o statuie de marmură, culcată pe capacul unui sarcofag. Ioan o privește printre lacrimi. Apoi rearanjează camera și face ordine printre toate lucrurile inutile. Rămâne la locul său doar patul și măsuța din fața peretelui pe care se află cufărul cu relicve, pune un scăunel pe terasa din fața ușii și o candelă pe un raft. O și aprinde întrucât se întunecă repede. Apoi se grăbește în Getzemani ca să adune flori și ramuri de măslin, pe care s-au copt deja roadele. Întorcându-se în odaie, la lumina candelei, alcătuiește o coroană de flori și ramuri în jurul trupului Mariei.

    Între timp îi vorbește necontenit, ca și cum Maria i-ar mai auzi cuvntele:

- Întotdeauna ai fost crinul văilor, tradafirul cu mireasmă dulce, vița de vie roditoare, sfântul spic de grâu. Ne-ai înmiresmat, tu ne-ai dat Uleiul dătător de viață, Vinul dătăror de putere, Pâinea care îi ocrotește de moarte pe cei care o iau cu vrednicie. Sunt frumoase aceste flori ce te împresoară, sunt pline de pace, pure, ca și tine. Aduc mai aproape candela ca să aibă grijă de tine și să fie lângă mine, până ce și eu am să am grijă de tine. Aș dori ca măcar una dintre minunile, pe care le doresc tare mult și pentru care mă rog, să se împlinească. Prima, să te vadă Petru și ceilați, după care am trimis pe slujitorul lui Nicodim, pentru ultima dată. A doua, ca tu, a cărei soartă s-a sudat aproape cu cea a lui Cristos, să învii în a treia zi, fiindcă nu vreau să rămân orfan și pentru a doua oară. Iar a treia, ca Dumnezeu să îmi dea pacea, dacă cumva nu se va întâmpla cu tine ceea ce aș dori, așa cum a fost și cu Lazăr. Dar de ce nu s-ar întâmpla? A înviat fiica lui Iair, tânărul din Naim, fiul lui Teofil...E adevărat că acelea au fost operele Învățătorului...Dar El este cu tine, chiar dacă nu într-un mod vizibil. Tu nu ai murit din cauza unei boli, ca cei pe care i-a înviat Isus. Ai murit cu adevărat? Ai murit ca orice muritor, mai devreme sau mai târziu? Nu. Simt că nu. Sufletul tău nu mai este în trup și, dacă privim astfel, atunci într-adevăr ai murit. Dar părăsirea sufletului tău neprihănit și plin de har, a trupului tău feciorelnic, a fost doar o părăsire vremelnică. Așa trebuie să fie! Așa și este! Nu știu cum se vor reuni din nou și cum se va reîntoarce viața în tine. Dar sunt atât de sigur de aceasta, încât rămân aici lângă tine, până ce Dumnezeu nu îmi va arăta adevărul, despre soarta ta, prin fapte, sau cuvinte.

    Când totul este în ordine, se așează pe scăunel și punând lângă pat candela, se roagă privind-o pe Maria.

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 10.