FERICIRILE (8) SI (9)

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU PRIGONIT PENTRU CREDINCIOȘIA-MI FAȚĂ DE DREPTATE”.

       Omul este atat de îndrăcit încât urăşte binele oriunde s-ar afla, atât de îndrăcit încât îl urăşte pe cel care este bun, ca şi cum chiar dacă acesta tace, acesta l-ar învinovăţi şi mustra. În fapt, bunătatea cuiva face să pară încă mai hâdă răutatea celui rău. În fapt, credinţa celui cu adevărat cucernic face să pară încă mai vie făţărnicia falsului credincios. În fapt, nu poate să nu fie urât de cei nedrepţi acela care, prin modul său de a trăi, dă neîncetat mărturie pentru dreptate. Și atunci sigur că lumea se poartă cu cruzime cu aceia care iubesc dreptatea.

       Și aici se întâmplă ca în război. Omul îşi rafinează satanica artă a prigonirii mai mult decât pe cea sfântă a iubirii. Nu poate să prigonească însă altceva decât ceea ce are viaţă trecătoare. Ceea ce este veşnic în om scapă uneltirii şi, mai mult, întru prigonire capătă mai multă vigoare. Dacă viaţa se scurge prin rănile deschise-n vine sau se stinge din pricina lipsurilor care-l nimicesc pe cel prigonit, din sânge se ţese purpura regelui viitor, iar lipsurile devin tot atâtea trepte pentru a sui pe tronurile pe care Tatăl le-a pregătit pentru martirii Săi, cărora le sunt rezervate tronurile de domnie din Împărăţia Cerurilor.

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU OCĂRÂT ȘI ÎNVINOVĂȚIT”.

       Purtaţi-vă în aşa fel încât numele voastre să poată fi scrise în Cer, acolo unde numele nu se înscriu după minciunile omeneşti care-i laudă pe cei mai puţin vrednici de laudă, ci unde, cu dreptate şi dragoste, sunt scrise faptele celor buni pentru ca lor să li se dea răsplata făgăduita de Dumnezeu celor binecuvântaţi.

       Mai înainte au fost învinovăţiţi şi ocărâţi Profeţii. Atunci însă când se vor deschide porţile Cerurilor, asemenea unor regi impunători, ei au să intre în Cetatea lui Dumnezeu, iar lor au să li se închine îngerii, cântând de bucurie. Și voi, şi voi, cei ocărâţi şi învinovăţiţi pentru că veţi fi fost ai lui Dumnezeu, veţi avea biruinţa cerească, iar atunci când se va fi împlinit timpul şi Paradisul se va fi întregit, atunci vă veţi preţui fiece lacrimă, deoarece prin această mărire veşnică pe care Eu o făgăduiesc în numele Tatălui.

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 3, pag. 92-93.

FERICIRILE (7)

„FERICE DE MINE DE AM SĂ AM SPIRITUL PĂCII”.

       Pacea este una dintre trăsăturile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este decât acolo unde este pace, deoarece pacea înseamnă iubire, în vreme ce războiul înseamnă ură. Satana este Ură. Dumnezeu este Pace. Nimeni nu se poate numi fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu-l poate socoti fiu al său pe omul care are spiritul mereu treaz întru mânie şi gata a face să izbucnească furtuni. Și nu numai atât. Nu poate să se numească fiu al lui Dumnezeu acela care, chiar nefiind el cel care face să se dezlănţuie furtuna, nu înlesneşte prin marea-i pace potolirea furtunilor izvodite de alţii. Cel care este împăcat răspândeşte pacea chiar fără a rosti o vreo vorbă. Stăpân pe sine şi, aş îndrăzni să spun, stăpân pe Dumnezeu¹², el îl dăruieşte mai departe precum îşi dăruieşte o lampă lumina, dupa cum o tămâierniţă revarsă mireasma sa, precum duce un burduf lichidul pe care-l conţine, şi astfel se face lumină printre ceţurile fumegânde ale ranchiunei, iar văzduhul se curăţă de duhoarea veninurilor, potolindu-se valurile înfuriate ale certurilor, datorită acestui plăcut untdelemn care este spiritul păcii pe care-l răspândesc fiii lui Dumnezeu.

       Purtaţi-vă în aşa fel încât Dumnezeu şi oamenii să vă poată spune că aceasta sunteţi.

12) stăpân pe Dumnezeu, pentru că, aşa după cum explică Maria Valtorta într-o notă pe o copie dactilografiată, Dumnezeu atât de mult îi iubeşte pe făcătorii de pace – care sunt numai dăruire, deoarece această dăruire inspiră simţămintele de pace, iar pacea restabileşte între fraţi iubirea pe care egoismul a tulburat-o – încât El pare că pur şi simplu se pune în slujba lor, pentru a-i sprijini în această slujire a păcii care răspândeşte în mijlocul oamenilor unul dintre cele mai plăcute atribute ale Sale.

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 3, pag. 92.

FERICIRILE (6)

„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU CURAT CU INIMA”.

       Dumnezeu este Puritatea. Paradisul este Împărăţia Curăţiei. Nimic din ceea ce este necurat nu poate să pătrundă în Cerul în care este Dumnezeu. Pentru aceea, dacă veţi fi necuraţi, nu veţi putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar, ah, ce bucurie ! Iată care este bucuria pe care le-o dă Tatăl fiilor săi spre a o pregusta ! Acela care este curat pregustă încă de pe Pământ Cerul, pentru că Dumnezeu se apleacă asupra celui curat şi omul îl vede pe Dumnezeu încă de pe Pământ fiind. El nu cunoaşte gustul dragostei omeneşti, ci gustă, până la extaz, savoarea iubirii dumnezeieşti şi poate să spună: „Eu sunt cu Tine, iar Tu eşti în mine, prin urmare eu te-am găsit şi te recunosc drept mirele preaiubit al sufletului meu”. Credeţi-mă, acela care îl află pe Dumnezeu cunoaşte o schimbare a firii pe care îi este greu să şi-o explice chiar sieşi, devenind sfânt, înţelept, puternic, pe buzele-i înflorind vorbe, iar faptele sale vădind o putere care nu vine, nu, de la făptură, ci de la Dumnezeu care trăieşte în aceasta.

       Ce este oare viaţa aceluia care îl vede pe Dumnezeu ? Fericire. Aţi vrea voi oare să vă lipsiţi de un asemenea dar din pricina necurăţiei rău mirositoare?

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 3, pag. 91-92.