mesajul

joi, 31 decembrie 2015

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Nu putem avea cuvântul Crăciun fără Cristos.



Venerabilul Fulton Sheen, arhiepiscop (1895-1979):

"Isus Cristos este Dumnezeu în formă omenească. Eternul care se manifestă în timp. Cuvântul Veşnic, prin care toate lucrurile din lume s-au făcut, este acum respins de lumea pe care El a făcut-o: ”Nu era loc la han.” Pasărea care a construit cuibul universului vine pe lume în el: El, care a făcut-o pe maica Sa, este născut de Maica Sa. Toate naţiunile pământului sunt făcute dintr-un sânge, şi acum Fiul lui Dumnezeu preia şi Îşi asumă acel sânge, ca noul Conducător al Omenirii.
 
La... Betleem cerul şi pământul se întâlnesc: Dumnezeu şi omul se privesc unul pe altul în ochi. Pentru prima dată în univers, o Mamă, ţinând pruncul în braţe priveşte acum “în jos” către cer. Pentru că nimic mai măreţ nu se va mai întâmpla vreodată în lume, iar pacea lumii depinde de acel mare act care se repetă, la o scară redusă, cu fiecare dintre noi. Aşa cum Dumnezeu Și-a asumat natura umană prin consimţământul liber al unei femei, tot astfel El ne roagă, prin consimţământul nostru liber să-i dăm Lui natura noastră, aşa cum Maria I-a dăruit-o Lui. Atunci Cristos va începe să îndrume mintea noastră: atunci noi preluăm mintea lui Cristos, dragostea lui Cristos, Spiritul lui Cristos. Nu mulţi doresc să facă aceasta.

El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” De aceea există felicitări de Crăciun cu săniuţe şi oameni durdulii. Dar întotdeauna vor exista unii care vor vedea şi vor înţelege înţelesul, şi pentru toţi cei care Îl primesc “El le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu”. Nu putem avea cuvântul Crăciun fără Cristos: şi nici nu poate fi Fericit Crăciunul în interior fără de El."


FERICIRILE (5)



„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU ÎNDURĂTOR”.

      Oare este vreun om care poate spune: „Eu nu am trebuinţă de îndurare” ? Niciunul. Dacă aşadar până şi în vechea Lege se spune: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, de ce nu s-ar spune în cea nouă: „Acela care va fi fost îndurător afla-va îndurare” ? Cu toţii au trebuinţă de iertare.
      Ei bine, nu formula şi forma unui rit – nişte forme exterioare date din pricina lipsei de deschidere a gândirii omeneşti – sunt cele prin care se dobândeşte iertarea. Iertarea se dobândeşte prin ritul lăuntric al iubirii, adică prin acela al îndurării. Dacă s-a impus jertfirea unui ţap ori a unui miel şi oferirea câtorva monede, aceasta s-a făcut pentru că la temelia fiecărui rău se găsesc încă două rădăcini: lăcomia şi mândria. Lăcomia este pedepsită prin cheltuiala pe care o implică achiziţionarea ofrandei, iar mândria prin ceea ce se mărturiseşte în chip vădit prin acel rit: „Celebrez această jertfă pentru că am păcătuit”. Această jertfă se face şi pentru a vesti timpurile şi semnele timpurilor, căci sângele astfel vărsat este prefigurarea Sângelui ce are să se verse pentru a şterge păcatele oamenilor.
      Fericit este aşadar acela care ştie să fie îndurător faţă de cei înfometaţi, faţă de cei goi, faţă de cei fără adăpost, faţă de cei care sunt încă mai sărmani din pricina faptului că au firi rele din pricina cărora suferă ei şi cei care vieţuiesc alături de ei. Fiţi îndurători. Iertaţi, compătimiţi, ajutaţi, învăţaţi, sprijiniţi. Nu vă încuiaţi într-un turn de cristal spunând: „Eu sunt curat şi nu cobor printre păcătoşi”. Nu spuneţi : „Eu sunt bogat şi fericit şi nu vreau să aud de suferinţele celuilalt”. Băgaţi de seamă că mai iute decât fumul risipit de un vânt puternic se poate împrăştia bogăţia voastră, sănătatea voastră, bunăstarea familiei voastre. Aduceţi-vă deopotrivă aminte că este precum o lentilă cristalul şi ceea ce ar trece nebăgat în seamă dacă v-aţi amesteca în mulţime, aşa, aşezaţi într-un turn de cristal, de unii singuri, despărţiţi de ceilalţi, luminaţi din toate părţile, nu veţi mai putea să tăinuiţi.
      Aveţi îndurare pentru a săvârşi o tainică, veşnică, sfântă jertfă de ispăşire şi astfel să primiţi îndurare.    


Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 3, pag. 90-91.

vineri, 25 decembrie 2015

Cântecul de leagăn al Fecioarei


        Deşteptarea mi-a fost deosebit de plăcută în această dimineaţă. Pe când eram încă învăluită de ceţurile toropelii, am auzit o voce foarte limpede cântând cu blândeţe un lent cântecel de leagăn. Cântarea era atât de înceată şi arhaică încât părea un colind de Crăciun. Urmăream tema şi glasul care mă îmbucurau tot mai mult, revenind la starea de trezie sub legănarea lor. Trezindu-mă de-a binelea, am rostit: „Bucură-te, Marie, cea plină de har!”, căci Măicuţa era cea care cânta. Apoi Ea şi-a înalţat puţin vocea după ce mi-a spus la rându-i: „Bucură-te şi tu. Vino şi fii ferice !”

        Atunci am văzut-o în casa din Betleem, în odaia ei, preocupată să-l legene pe Isus pentru a-l adormi. În odaie se aflau razboiul Mariei şi nişte lucruşoare de cusut. După toate aparenţele, Maria îşi întrerupse-se lucrul pentru a-i da lapte Pruncului, pentru a-i schimba feşile – sau mai bine zis scutecele, căci de acum era un copilaş de câteva luni, aş spune şase ori cel mult opt – gândindu-se să-l reia când Pruncul va fi adormit la loc.

        Era la ceasul înserării. Amurgul, de acum aproape consumat, răspândise bulgări de aur pe cerul senin. Oile se întorceau spre ţarcuri păscând ultimele fire de iarbă de pe câmpul înflorit şi behăind cu botul ridicat.

        Pruncul nu reuşea nicidecum să adoarmă. Părea puţin neliniştit, cuprins de agitaţie pentru că poate îi creşteau dinţii sau pentru că avea vreun alt „necaz” al copilăriei.

        Am scris pe un petec de hârtie, cum am putut în întunericul acelui ceas de către ziuă, cântecul, iar acum îl copiez aici.


Norii cei de-aur curat sunt turmele Domnului
Jos, pe câmpu-nrourat pasc mieluţii omului.
De mi-ar fi-n păstorire turmele de pe pământ,
Tu ai fi a mea iubire, Mieluşelul meu cel sfânt ...
     Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.  
     Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.

Te privesc frumos din cer dalbe stele mii şi mii.
Ochii tăi zâmbete cer, nu-i deschide lacrimii.
Ochii tăi de pur safir mi-s răsărit de soare.
Frânge-al lacrimilor şir, amar plânsu-ţi mă doare
       Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.  
     Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
 
Îngerii strălucitori ce se află-n Paradis
Joacă hora cântători ca să te contemple-n vis.
Tu nu dormi, ci plângi mereu, pe-a ta Maică tot chemând ...
Dormi acum, aicea-s eu, Pruncu-mi dulce legănând.
       Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.  
     Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.

Se va lumina de zori, soarele va răsări ...
Maica-i trează c-alteori ... un scâncet – şi-ar tresări.
Trezindu-te, dori-vei să fiu lângă tine eu
Viaţă şi iubire vei primi cu laptele meu.
       Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.  
     Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.

Far’ de Mama nu poţi sta nici măcar visând la cer
Sub vălu-mi vei adăsta, să te legăn eu îţi cer.
Căpătâi ţi-e pieptul meu, iar braţele-mi legănuţ ...
Nu te teme, Puiul meu, sunt cu Tine, Copiluţ.
     Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.  
     Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.

Cu Tine-am să fiu mereu ... Ca o floare doarme-acum
El e chiar sufletul meu ... Cum să nu-l iubesc eu, cum ?
Doarme-acum, tăcere dar ... Îl vede pe Domnul sfânt ?
Pacea o primeşte-n dar Pruncul legănat de cânt.
     Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.  
     Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.


        Este cu neputinţă de descris gingăşia acestei scene. Nu este vorba decât de o mamă ce-şi legăna pruncul, dar este vorba de acea anume Mamă şi de acel anume Prunc ! Vă puteţi închipui aşadar câtă gingăşie, câtă iubire, câtă puritate, cât Cer se află în această neînsemnată, dar totuşi măreaţă şi suavă scenă care mă îmbucură cu simpla-i amintire, dovadă a realităţii sale rămânându-mi melodia pe care mi-o tot repet pentru a v-o putea cânta şi dumneavoastră. Eu însă nu am vocea de argint curat a Mariei, vocea feciorelnică a Fecioarei !....Vă voi părea un acordeon fără glas. Dar nu contează, voi cânta cum voi putea mai bine. Ce colindă frumoasă ar fi aceasta, numai bună de cântat în jurul ieslei de Crăciun !
        Mai întâi Măicuţa clătina uşor leagănul de lemn. Mai apoi, văzând că Isus nu se liniştea, l-a luat în braţe, aşezându-se lângă fereastra deschisă, având aproape şi legănuţul şi, mlădiindu-se încetişor în ritmul muzicii, a repetat în două rânduri cântecul de leagăn, până ce micuţul Isus şi-a închis ochişorii, întorcându-şi căpşorul spre pieptul mamei, adormind astfel, cu feţişoara turtită de sânul cald, cu o mânuţă sprijinită pe pieptul matern, lipită de obrazu-i trandafiriu, şi cealaltă pierdută în poala ei. Vălul Mariei, aşternut peste Pruncuţul sfânt, îl ferea de lumină.
        Apoi Maria s-a ridicat cu o nespusă grijă şi l-a aşezat pe Isus al ei în legănuţ, l-a acoperit cu nişte pânze mici, a întins pe deasupra un văl ca să-l ferească de muşte şi de aer şi a rămas o vreme ca să-şi contemple Comoara adormită. Îşi ţinea o mână în dreptul inimii, iar cealaltă încă sprijinită pe leagăn, gata să-l mişte iar de ar fi fost vreun pericol să se trezească şi zâmbea, fericită, stând puţin plecată, în vreme ce umbrele şi tăcerile se aşterneau pe pământ şi pătrundeau în odaia feciorelnică.
        Ah, câtă pace şi câtă frumuseţe ! Sunt fericită !
        Aceasta nu este o viziune măreaţă şi poate că are să fie socotită inutilă între celelalte, deoarece nu descoperă nimic special. Știu aceasta. Însă pentru mine este un adevărat har şi astfel îl socotesc, deoarece dă sufletului meu împăcarea, puritatea, iubirea, ca şi cum ar fi creat din nou de mâinile Măicuţei. Mă gândesc că de aceea are să vă placă şi dumneavoastră. Noi suntem nişte „copii”. Este mai bine astfel, căci aşa suntem pe placul lui Isus. Ceilalţi, mai învaţaţi şi mai complicaţi, n-au decât să ne socotească sau să ne numească „puerili”. Pe noi aceasta nu ne interesează, nu-i aşa ?


Sursa : "Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata" - Maria Valtorta, vol. 1, pag. 196-198.