Această postare este o învăţătură de la Domnul Isus
pentru toţi, în mod deosebit pentru fraţii creştini penticostali, baptişti,
etc., pentru care am o deosebită preţuire si dragoste, însă în acelaşi timp o
compasiune pentru că „ceva” nu-i lasă s-o (re)cunoască şi să o iubească pe Mama
lor; pentru repararea jignirilor şi ofenselor aduse Inimii Neprihănite a Mariei.
Isus este la Nobe şi
trebuie că se află acolo de puţină vreme, deoarece tocmai se organizează, împărţindu-i
pe cei doisprezece în grupuri de câte patru pentru a-i trimite în diverse case.
Cu Sine îi ţine pe Petru, Ioan, Iuda Iscarioteanul şi Simon Zelotul, pe când
Iacob al lui Zebedeu este în fruntea pâlcului alcătuit din Matei, Iuda al lui
Alfeu şi Filip, iar peste al treilea grup este pus drept cap Bartolomeu şi lui îi
sunt supuşi Iacob al lui Alfeu, Andrei şi Toma.
„Veţi merge acolo unde vi s-a oferit a fi
găzduiţi după cină şi vă veţi întoarce aici dimineaţă, iar Eu am să vă spun ce
aveţi de făcut. În ceasurile când se ia masa vom sta împreună. Aduceţi-vă aminte
de ce v-am spus în numeroase rânduri: că trebuie să propovăduiţi Învăţătura Mea
şi prin felul în care trăiţi şi convietuiţi unii cu alţii şi cu aceia care vă
primesc. Fiţi aşadar cuviincioşi, răbdători, cinstiţi atunci când vorbiţi, când
faceţi ceva, când priviţi la cineva astfel încât dreptatea să se răspândească
din voi ca o mireasmă. Vedeţi doar că ochii lumii sunt pururi aţintiţi asupra
noastră, fie pentru a ne defăima, fie pentru a ne cerceta, fie chiar pentru a
ne cinsti. Dar ochii celor care ne respectă sunt cel mai puţin numeroşi între
ochii care ne cercetează cu luare-aminte. Şi, cu toate acestea, faţă de aceştia
puţini la număr trebuie să fim cu cea mai mare grijă, deoarece împotriva credinţei
lor este aţintită îndârjirea lumii, vrând s-o zdrobească, şi orice foloseşte
acesteia drept armă spre a distruge iubirea celor buni faţă de Mine şi faţă de
voi, în consecinţă. Nu ajutaţi aşadar lumea cu un fel de a trăi lipsit de sfinţenie
şi nu îngreunaţi strădania acelora care au a-şi apăra credinţa în faţa
uneltirilor potrivnicilor mei, fiind ei pricină de sminteală. Sminteala descumpăneşte
sufletele, le îndepărtează, le slăbeşte. Vai de apostolul care este prilej de
scandal pentru suflete. El păcătuieşte împotriva Învăţătorului său şi împotriva
aproapelui său, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva turmei lui Dumnezeu. Am încredere
în voi. Faceţi în aşa fel încât la durerea-mi, care este şi aşa mare, să nu se
adauge încă o durere care să vie de la voi”.
Nu te teme, Învăţătorule. Din partea
noastră nu vei avea durere decât de nu cumva Satana are să ne facă să rătăcim
cu toţii”, spune Bartolomeu.
Intră Anastasica, care se afla în bucătărie
cu Eliza, şi spune: „Cina e gata, Învăţătorule. Coboară până nu se răceşte. Ai
să te întremezi”.
„Să mergem”, spune Isus, ridicându-se şi
coborând în urma femeii scăriţa care duce din camera de sus, unde sunt deja
pregătite aşternuturile, în ogrăjoară. De aici intră în bucătăria înveselită de
un foc viu.
Lângă foc stă bătrânul Ioan, iar Eliza
trebăluieşte pe lângă mâncăruri şi se întoarce cu un surâs matern de-l priveşte
pe Isus care intră, grăbindu-se să răstoarne într-un vas mare grâul ori orzul
fiert în lapte aşa cum l-am văzut deja pregătit de către Maria lui Alfeu la
Nazaret înainte de a pleca Ioan şi Sintica. „Iată. Mi-am amintit de mai multe
ori că Maria lui Cleopa mi-a spus că îţi place. Şi am păstrat cea mai bună
miere ca să fac gustarea aceasta şi pentru Marţiam.... Îmi pare rău că nu a
venit băiatul....”.
„L-a reţinut Nica împreună cu Isac, dat
fiind faptul că mâine în zori pleacă, iar ea profită că merg cu carul ca să
ajungă şi ea până la Ierihon pentru a împlini însărcinarea de care ştii....”.
„Care însărcinare, Învăţătorule?”, întreabă
interesat Iscarioteanul.
„O însărcinare specific femeiască, aceea
de a creşte un copil. Atâta numai că pruncul nu are trebuinţă de lapte, ci de
credinţă, deoarece e prunc la suflet. Femeia însă este întotdeauna mamă şi ştie
face lucrurile acestea. Iar atunci când ea înţelege aceasta... preţuieşte cât
un bărbat, ba are în plus puterea blândeţei sale materne”.
„Cât de bun eşti cu noi, Învăţătorule!”,
spune Eliza, mângâindu-l cu privirea.
„Nu fac decât să spun adevărul, Eliza.
Noi, cei din Israel, şi nu doar noi, suntem deprinşi să vedem şi concepem
femeia drept o fiinţă inferioară. Nu. Dacă este supusă bărbatului, aşa cum e
drept, dacă este mai lovită de pedeapsă din pricina păcatului Evei, dacă
misiunea ei menită este a se desfaşura printre văluri şi penumbre, fără surle şi
trâmbiţe, dacă în ea totul se petrece ca şi cum ar fi acoperit de o draperie,
pentru aceea nu înseamnă că este mai puţin puternică şi vrednică decât bărbaţii.
Chiar fără a pomeni de marile femei ale lui Israel, Eu vă spun că în inima
femeii e multă putere. Tăria sa stă în inimă, dupa cum a noastră, a bărbaţilor,
în minte. Şi vă spun că urmează să se schimbe locul femeii în ceea ce priveşte
datinile şi atâtea alte lucruri. Şi drept va fi lucrul acesta, deoarece, aşa
cum Eu voi dobândi har şi mântuire pentru toţi oamenii, la fel le va dobândi o
Femeie pentru femei în mod aparte”.
„O femeie? Dar cum ai vrea să mântuiască o
femeie?”, râde Iuda din Cheriot.
„Cu adevărat îţi spun că Ea deja mântuieşte.
Ştii tu oare ce înseamnă a mântui?”.
„Desigur că ştiu! Înseamnă a ridica din păcat.”
„Da. Însă faptul de a ridica omul din păcat
nu ar sluji prea mult, deoarece Vrăjmaşul este veşnic şi ar veni iar să întindă
curse. Însă din Gradina pământească s-a auzit un glas, Glasul lui Dumnezeu,
spunând: „Eu am să pun duşmănie între tine şi Femeie... Ea are să-ţi zdrobească
ţeasta, iar tu ai să-i pândeşti călcâiul”. Nu se va întâmpla mai mult decât atât,
deoarece Femeia va avea, are în sine ceea ce-l biruie pe Vrăjmaş. Pentru aceea
mântuieşte de când există. Mântuirea se petrece, chiar dacă în chip tainic. Însă
în curând are să iasă înaintea lumii, iar femeile au să se întărească în Ea”.
„Să mântuieşti Tu... mai zic. Dar ca o
femeie să poată asta.....,eu nu pot accepta, Învăţătorule”.
„Oare nu-ţi aminteşti de Tobia? De cântarea
sa?”.
„Da, dar el vorbeşte de Ierusalim”.
„Dar oare mai are Ierusalimul un
Tabernacol în care să se afle Dumnezeu? Mai poate Dumnezeu sta de faţă dintru
gloria Sa înaintea păcatelor ce se săvârşesc înăuntrul zidurilor Templului? Un
alt Chivot era necesar, unul care să fie sfânt, unul care să fie o stea ce îi călăuzeşte
la Cel Preaînalt pe cei rătăciţi. Aceasta aveţi în Comântuitoarea care în veacul
veacurilor se va bucura să fie Maica celor răscumpăraţi. „Tu ai să străluceşti într-o
lumină minunată. Toate popoarele Pământului se vor prosterna înaintea ta.
Neamurile vor veni din depărtări la tine, aducându-ţi daruri, şi îl vor adora în
tine pe Domnul.... Vor invoca numele tău mare.... Cei care nu te vor asculta
vor fi între cei blestemaţi şi binecuvantaţi vor fi cei care se vor aduna în
juru-ţi... Vei fi fericită întru fiii tăi, deoarece aceştia vor fi binecuvântaţii
adunaţi în preajma Domnului. Aceasta este adevarata cântare a Comântuitoarei. Şi
aceasta este încă de pe acum intonată în Cer de către îngerii care văd.... Noul
şi cerescul Ierusalim în ea îşi are începutul. O, da, acesta este adevărul, iar
lumea nu-l cunoaşte. Nu-l cunosc întunecaţii rabini ai lui Israel....”. Spunând
acestea, Isus se cufundă în gândurile sale....
„Dar oare de cine vorbeşte?”, îl întreabă
Iscarioteanul pe Filip lângă care stă.
Mai înainte ca acesta să apuce să răspundă,
Eliza, care tocmai pune pe masă nişte brânză şi nişte măsline negre, spune, pe
un ton mai degrabă aspru: „Despre Mama sa vorbeşte. Nu pricepi?”
„Nu am ştiut până acum că Ea este pomenită
de profeţi drept martiră... Se vorbeşte numai de Mântuitorul şi ....”.
„Iar tu crezi că nu există alt chin decât
acela al trupului? Şi oare nu ştii tu că acesta nimic nu înseamnă, pentru o mamă,
pe lângă acela de a-şi vedea fiul murind? Oare mintea ta – şi nu spun inima,
care nu ştiu ce fel de bătăi va fi având – oare mintea-ţi cu care te făleşti,
nu îţi spune că o mamă s-ar supune de zeci şi zeci de ori la chinuri şi la
moarte numai să nu audă un geamăt din gura fiului său? Omule, tu eşti bărbat şi
ai ştiinţă. Eu nu ştiu altceva decât să fiu femeie şi mamă. Însă îţi spun că tu
eşti mai neştiutor ca mine, deoarece tu nu cunoşti nici măcar inima mamei
tale...”.
„Ah! Dar mă jigneşti!”.
„Ba nu. Sunt bătrână şi-ti dau povaţă. Înţelepţeşte-ţi
inima şi ai să te fereşti de lacrimi şi pedeapsă. Fă aşa, de poţi”.
[.....]
Sursa: „Evanghelia,
aşa cum mi-a fost revelată” – Maria Valtorta, vol 8, pag. 97-100.
