Întunericul răuvoitor – Inamicul nevăzut - ultimele invataturi

 – V –

[20 iulie, 1943]

 Valtorta :

Era în seara de 18, când bunul Isus mi-a arătat o bestie îngrozitoare, urâtă, atât de îngrozitoare încât m-a dezgustat de am vrut să strig. Și bunul Isus m-a făcut să înțeleg că acea înfățișare este întotdeauna mai puțin decât realitatea, pentru că nicio realitate umană nu poate imita atingerea (nu poate suporta vederea) exactă a Frumuseții supreme, precum nici a urâțeniei supreme.

Mi se părea că văd un mare hău: negru, negru și foarte adânc. Am înțeles că este foarte adânc, dar nu văd nimic, doar o deschizătură ocupată în întregime de un monstru oribil. Nu este un șarpe, nu este un crocodil, nu este un dragon, nu e un liliac, dar are ceva din toate cele patru.

Un cap lung și ascuțit fără urechi, cu doi ochi vicleni și sălbatici care mereu sunt în căutare de pradă; o gură foarte mare, înarmată cu niște dinți destul de ascuțiți, mereu fiind pregătit și având inteția de a captura ceva din zbor, pe orice neglijent care ajunge în raza fălcilor sale. Pentru a face un rezumat: capul, are mai mult forma unui șarpe, iar dinții ca a unui crocodil, gâtul lung și flexibil permite capului îngrozitor o mai mare agilitate.

Un trup alunecos urât, acoperit cu o piele ca a unui țipar, dar fără solzi (spun asta pentru a vă face să înțelegeți), de o culoare ceva între ruginiu, violet și cenușiu închis....Chiar nu știu. Poate este chiar culoarea unei lipitori.

La umerii și la coapsele sale (spun coapse, pentru că este o burtă mișcătoare umflată cu rămășițe de pradă, iar coada lungă începe în punctul în care se termină aceasta), sunt atașate patru labe scurte cu membrane, ca cele ale unui crocodil. Iar la umeri două aripi urâte ca de liliac.

Oribilul animal nu își mișcă prea mult corpul dezgustător. Își mișcă numai coada care se zbate înainte și înapoi, ca un ”S” și-și mișcă oribilul cap cu ochii săi hipnotizanți și fălcile ucigătoare.

O, Îndurare Divină! Ce bestie urâtă și groaznică! Din bârlogul lui întunecat împroașcă întunecime și groază. Vă asigur că ieri, așa cum am văzut-o cu o mare acuratețe – și nu am înțeles ce este pe cale să facă – am avut dorința de a țipa cu dezgust. Un lucru bun ce s-a întâmplat e că am văzut că niciodată nu se uita spre mine, doar cu repulsie. O repulsie reciprocă, dacă a fost vreodată una. Dacă aceasta este o palidă reprezentare a Satanei, oare cum este el în realitate? Mai bine mori de două ori decât să-l mai vezi.

Un lucru foarte bun a fost că, dacă într-un colț se găsea aceaea oribilă bestie, foarte aproape a fost și Isus al meu: alb, frumos, blond...Lumină în lumină! Comparând figura luminoasă și reconfortantă a lui Cristos, cu cea a celuilalt, privirea Lui preadulce și clară cu cea haínă a celuilalt, este de plâns cu adevărat pentru acei nefericiți păcătoși destinați celui de-al doilea [bestia], pentru că L-au respins pe Isus.

Ei bine, acum că am văzut ce am văzut....Nu mai vreau să-l văd niciodată pentru că este prea urât. Mă voi ruga pentru ca un număr cât mai mic de nefericiți [păcătoși] să o termine în ghearele lui, dar am să mă rog bunului meu Dumnezeu să îndepărteze de la mine această priveliște.

Astăzi, [imaginea] e mai puțin vie și îi sunt foarte recunoscătoare Domnului pentru asta. Dar mai sunt recunoscătoare și pentru faptul că acel scump Glas, mă face să înțeleg motivul acelei viziuni care m-a terorizat ieri, făcându-mă să cred că mi-a fost destinată ca și un avertisment.

ISUS

Maria, ia în considerare cu respect, Strălucirea și frumusețea Mea, raportată la monstruozitatea întunecată a bestiei.

Nu-ți fie teamă să privești o asemenea priveliște chiar dacă este repulsivă. Tu ești în brațele Mele. Nu te poate atrage ca să te rănească. Îl vezi? Nici nu se uită la tine. El are deja oricum prea multă pradă pe care s-o urmărească.

Acum, ți se pare că merită a Mă părăsi pentru a-l urma pe el? Și totuși lumea îl urmează pe el și Mă părăsește pe Mine.

Uite ce satisfăcut și trepidant este. Este ceasul lui de festin. Dar uită-te, de asemenea la modul în care caută umbra pentru a acționa. El urăște Lumina, și el se autointitulează Lucifer! Îl vezi cum îi hipnotizează pe cei care nu sunt pecetluiți cu Sângele Meu. El își sporește eforturile pentru că știe că este ceasul lui și mai știe că ceasul Meu se apropie, ceas în care va fi înfrânt pentru veșnicie.

Pentru a-și spori prada, muncește constant spre rău cu viclenia sa infernală și inteligența lui satanică, în opoziție cu Noi, Una Treime care lucrăm pentru Bine. Dar inteligența și viclenia sa nu ar prevala dacă Sângele Meu și voința onestă ar fi în oameni.

Fie ca urâțenia lui dezgustătoare să vă împingă mereu spre o mai mare sârguință și spre o mai mare penitență. Pentru voi și pentru frații voștri nefericiți care au un suflet văduvit sau sedus și nu văd, sau văzându-l aleargă să-și întâlnească ”Prietenul”, chiar dacă pentru o oră a ajutorului lui, plătesc damnare pentru o veșnicie.

– V I –

[ 20 ianuarie, 1946]¹

[ Notă: Pe lângă Dictările care i-au fost date de către Cristos și Sfânta Fecioară, Valtorta a primit dictări și de la îngerul ei păzitor, care și-a spus numele: Azariah.  Dictările ce urmeaza sunt de la ingerul lui Valtorta, Azariah, și sunt precedate de o scurtă notă explicativă scrisă de Valtorta. - Traducătorul.]

Valtorta :

În timp ce coseam cu acul, contemplam mental figura morală a lui Isus Cristos. Cred că dacă aș avea o imagine a lui, pictată după indicațile mele, și prin urmare cât  mai apropiată de cum arăta Preasfânta Sa față când era Om, aș vrea să fie scrisă sub această imagine, o frază care ar putea însemmna ”tot” ceea ce Isus din Nazaret a fost. Mă gândesc la: ”Veniți la Mine”; la: Eu sunt Calea, Adevărul, Viața; la: Eu sunt, nu vă fie frică.” Dar eu simt că totuși nu exprimă modul în care sufletul meu vrea să-L descrie pe Cristos. Azariah îmi vorbește:

Azariah :

”Isus este Epitomul (Simbolul) dragostei celor Trei. Isus este Simbolul a ceea ce este Preasfânta Treime și Unitatea lui Dumnezeu. Perfecțiunea Treimii este simbolizată într-Una Singură. Perfecțiunea infinită, multiformă este simbolizată în Isus. O profunzime a perfecțiunii în fața căreia se prosternează oștirile cerești și mulțimea locuitorilor din Paradis. O profunzime a Iubirii care ar putea fi și este de fapt înțeleasă doar de către cei care posedă dragoste.

Iată explicația modului în care acel arhanghel [ Lucifer] a putut devenit Spiritul Răului, și  care înainte a fost un spirit bun și sfânt. Dar nu sfânt până în punctul în care el să fie "doar iubire". Aceasta este măsura iubirii pe care cineva o are în sine însusi, măsura perfecțiunii și a rezistenței față de orice corupere. Când iubirea este deplină, nimic nu poate pătrunde spre a corupe. Acea particulă [a sinelui], care nu iubește, ușor poate creea o breșă prin care să se infiltreze primele elemente care nu sunt iubire. Și ele forțează, se extind, inundă și scufundă elementele bune, până când le omoară.

Lucifer a avut în el iubire într-o cantitate incompletă. Stima de sine (mulțumirea de sine) a ocupat o parte din el, o parte în care s-a putut ca iubirea să lipsească. Și aceasta a fost breșa prin care a pătruns depravarea sa, ruinându-l. Din această cauză, el nu a putut să-L înțeleagă, nici să-L accepte pe Cristos-Iubire, Epitomul Iubirii infinite, unice, Trinitare. Iar faptul că în zilele de azi este atât de răspândită erezia care neagă Umanitatea Dumnezeiască a celei de-a Doua Persoane, făcându-L doar un simplu om bun și înțelept, este ușor de explicat prin aceasta: Lipsa de iubire în inima omului, incapacitatea de a iubi, sărăcia în posesiunea iubirii.

Așadar, observă, suflet al meu, că și în timpul lui Cristos, și mai târziu în epoca Sa, omul nu a putut crede dacă nu a fost umil și iubitor, două fiind întotdeauna punctele care stăvilesc intelectul uman al omului arogant: 1) că Cristos a fost Dumnezeu și Om, și a făcut doar acte spirituale - și de aceea a fost urât chiar și de către [discipolii] cei mai apropiați ai Lui și prin urmare trădat; și de asemenea 2) că El a creeat Sacramentul Iubirii. Atunci, acum, și întotdeauna, cei ”fără de iubire”, au spus și vor spune în mod eretic că Dumnezeu nu ar putea fi Isus și că acel Isus nu ar putea fi în Preasfânta și Adorata Eucharistie.

Așadar, suflet al meu, dacă vrei să ai un cuvânt scris sub imaginea Omului – Dumnezeu, ar trebui să ai scris aceasta: Eu sunt Epitomul (Simbolul) Iubirii.”

Valtorta :

”Iar Sfântul Azariah este în tăcere, adorând. Ce pace! Ce pace e în mine, ce lumină, ce senzație plăcută de bine mental, sentimentul unui gând care a fost liniștit de un răspuns care m-a convins în totalitate. Și, după lecțiile angelice, aceste simțăminte persistă! Am închis caietul cu comoara mea, întorcându-mă la lucrul manual în timp ce mintea mea, mulțumită, contemplă lecția de care a avut parte.

Am recitit-o mai târziu, am meditat și m-am orpit la o scurtă frază: ”Lucifer [nu a fost] sfânt până în punctul în care el întreg să fie doar iubire. În conceptul sublim pe care-l am despre îngeri nu am reușit să înțeleg cum unui spirit așa cum este un înger, poate să îi lipsească ceva. Uimirea mea legată de căderea în păcat a îngerilor era invincibilă. Și nimeni, niciodată, nu mi-a dat o explicație care să mă convingă cum au putut asemenea ființe spirituale să fie capabile de păcat,[ele fiind creeate] din voința perfectă a lui Dumnezeu, într-o creație în care elementul „răului” lipsea, nefiind încă format, și care contemplau Perfecțiunea veșnică, și numai pe Aceea. Iar acum, fraza: ”[nu a fost], sfânt până în punctul in care să fie doar iubire.”, m-a făcut să mă opresc și să mă întreb ”cum a putut fi asta.” Sfântul Azariah îmi spune:

Azariah :

” Îngerii sunt superiori oamenilor. Spun ”oameni”, vorbind de ființe formate din spirit și materie. Noi, [îngerii], suntem superiori, căci noi suntem doar spirit. Dar amintește-ți faptul că Harul locuiește în om și [în el] circulă Sângele Trupului Mistic al cărui Cap este Cristos, și din cauza faptului că cele Șapte Sacramente îl întăresc [pe om] de la naștere până la moarte în fiecare fază a vieții, în voi toți – ”templele vii ale Domnului” - noi, [îngerii] îl vedem pe Domnul și-L adorăm în voi, și astfel voi înșivă ne sunteți superiori nouă: voi sunteți ”alți Cristoși” și voi aveți ceea ce este numit ”Pâinea îngerilor” dar este numai Pâinea oamenilor. Ce foame mistică, nepotolită pentru Eucharistie este în noi și cum ne face pe noi să ne lipim de voi, atunci când vă hrăniți cu Ea, astfel încât să putem mirosi mireasma Divină a acestei Hrane desăvârșite!

Dar pentru a reveni la subiectul inițial, îți spun că în îngeri - diferiți de voi toți ca natură și perfecțiune – există în ei, ca și în voi toți, voința liberă. Dumnezeu nu a creat pe nimeni sclav. La începuturi, în creație a existat doar Ordine. Dar Ordinea nu exclude libertatea. Mai degrabă în această Ordine e libertatea perfectă. Pentru a fi mai precis, într-o astfel de ordine nu era loc pentru frica de o invazie, de o intruziune *, ori frica de anarhia altor voințe care ar putea produce coliziune și ruină care să pătrundă în orbita și traiectoria altor ființe sau lucruri create. Așa a fost pentru întregul Univers, înainte ca Lucifer să fi abuzat de propria sa libertate și, prin propria lui voință să pună în el însuși dezordinea pasiunilor, creând astfel dezordine în această ordine perfectă. Dacă el intreg ar fi fost numai dragoste, nu ar fi avut nici o parte în el pentru nimic altceva decât pentru iubire. Însă el avut loc pentru mândrie arogantă care ar putea fi numită: dezordinea (tulburarea) intelectului.

*INTRUZIÚNE, intruziuni, s. f.  Faptul de a (se) introduce fără drept într-o societate, într-o funcție etc.

Ar fi fost Dumnezeu în măsură să împiedice acest act? Da. Dar de ce să încalce El liberul arbitru al celui mai frumos, celui mai inteligent arhanghel? Nu ar fi pus astfel El însuși, Cel mai Drept, dezordine(tulburare) în propriul Său Gând Ordonat, prin faptul de a nu mai dori ceea ce dorise mai înainte, și anume libertatea acelui arhanghel? Dumnezeu nu asuprește un spirit tulburat cu scopul de a-l pune în mod violent în imposibilitatea de a păcătui. Dacă El ar fi făcut așa, atunci Lucifer, nepăcătuind, nu ar fi avut nici un merit. Chiar și pentru noi, [îngerii] a fost necesar ”să stim cum să vrem Binele” în scopul de a continua să merităm a ne bucura de vederea lui Dumnezeu, infinita Stralucire.

Așa cum Dumnezeu l-a vrut pe acest arhanghel sublim de partea Sa în primele Sale lucrări ale creației, și a vrut să știe despre viitorul creației Sale de iubire, tot așa a vrut Dumnezeu ca el să cunoască necesitatea adorabilă și tristă pe care păcatul lui l-ar impune aupra lui Dumnezeu: Întruparea și Moartea unui Dumnezeu, pentru a contrabalansa ruina păcatului care ar fi fost creat în cazul în care Lucifer nu ar fi învins mândria din el însuși. Iubirea [nu a avut încotro și] a trebuit să vorbească o astfel de limbă. [Aceasta a fost] prima anihilare [de sine] a lui Dumnezeu, în acest act de a dori să îl înduplece, în mod dulce și gentil, pe acest mândru [arhanghel]; și [arătându-i] viziunea a ceea ce ar fi impus mândria lui asupra lui Dumnezeu, aproape implorându-l să nu păcătuiască atrăgându-i și pe alții să păcătuiască. Acesta a fost un act de iubire.

Lucifer, devenit deja Satana, a luat acest act ca teamă, ca slăbiciune și ca o insultă, ca o declarație de război. Și [astfel] el a stârnit război împotriva Celui Desăvârșit, spunând: ” Tu ești? De asemenea și eu sunt.3  Orice ai făcut Tu, ai făcut pentru Mine. Nu există Dumnezeu. Și dacă există un Dumnezeu, Eu sunt3 [acela]. Mă ador pe mine însumi. Pe Tine Te detest. Refuz să Te recunosc ca Unul Domn al meu, care nu știe cum să mă cucerească. Nu ar fi trebuit să mă fi creat atât de perfect dacă nu ai vrut rivali. Acum, Eu sunt, și sunt împotriva Ta. Invinge-mă dacă poți. Dar nu mă tem de Tine. Eu, de asemenea voi creea; și, din cauza mea, Creația Ta va tremura, pentru că o voi scutura ca pe o fărâmă de nor suflată de vânt. Pentru că eu Te urăsc și vreau să distrug tot ceea ce este al Tău, pentru a creea peste acele ruine ceea ce va fi al meu. Eu nu știu și nu recunosc altă putere în afară de mine. Și nu mai ador, nu mai ador, NU MAI ADOR, pe nimeni în afară de mine însumi!

Apoi, în Creație, în toată Creația, de la cea mai mică [formă] la cele mai adânci profunzimi, a fost o convulsie groaznică din cauza ororii acestor cuvinte sacrilege. O convulsie cum nu va [mai] fi până la sfârșitul Creației. Și din ea s-a născut Iadul: regatul Urii.

Suflet al meu, ai înțeles cum s-a născut Răul? Din voința (liberă și respectată ca atare de către Dumnezeu) a unuia care nu era ”numai dragoste” (dragoste deplină). Și să crezi : asupra fiecărei greșeli care se comite de atunci încoace, planează următoarea judecată: Aici nu este iubire desăvârșită. Iubirea deplină nu permite cuiva să păcătuiască, și asta fără nici un efort. Celui care iubește nu-i este greu să atingă dreptatea! Iubirea îl poartă mai presus de orice noroi și pericole, și de la un moment la altul îl purifică de  imperfecțiunile abia vizibile care sunt încă acolo în ultima etapă a sfințeniei desăvârșite: în acea stare în care spiritul este atât de dezvoltat încât este cu adevărat rege, unit deja printr-o nuntire spirituală cu Domnul său, bucurându-se doar cu un grad mai puțin de ceea ce este viața celor binecuvântați din Paradis: atât de mult se dăruiește Dumnezeu pe Sine şi se revelează pe Sine copiilor Săi binecuvântați.