pr. Mike Schmitz
Eram odată într-un autobuz, împreună cu câțiva oameni
mai în vârstă, mergând spre aeroport. Aceștia au observat că sunt preot și au
început să îmi pună întrebări. „Faceți toate acele ‘chestii preoțești’?” „Da.”
„Chiar și chestia cu Spovada?” „Da. Tot timpul.” O doamnă mai în vârstă a
exclamat: „Ei bine, cred că aceasta este partea cea mai rea. Trebuie să fie
atât de deprimant să auzi toate păcatele oamenilor.”
Le-am
spus că este exact opusul. Aproape că nu există niciun alt loc mai bun în care
să te afli decât alături de cineva care se întoarce la Dumnezeu. Le-am spus:
„Ar fi deprimant dacă ar trebui să privesc cum cineva se îndepărtează de
Dumnezeu. Dar eu am șansa de a fi lângă ei atunci când se reîntorc la El.”
Confesionalul este un loc în care oamenii lasă iubirea lui Dumnezeu să învingă.
Confesionalul este cel mai plin de bucurie, de smerenie și cel mai înălțător
loc din lume.
Ce văd la Spovadă?
Cred că sunt trei lucruri. În primul rând, văd îndurarea măreață
a lui Dumnezeu în acțiune. Am șansa de a mă afla în mod regulat față în față cu
puterea copleșitoare, care transformă vieți, a iubirii lui Dumnezeu. Văd de
aproape această iubire și îmi amintesc cât de bun este Dumnezeu.
Nu mulți oameni au ocazia de a vedea felul în care jertfa lui
Isus de pe Cruce intră în mod constant în viețile oamenilor și topește și cele
mai dure inimi. Isus îi mângâie pe cei care își plâng păcatele… și îi întărește
pe cei care sunt pe cale să renunțe la Dumnezeu sau la viață. Ca preot, văd
acest lucru întâmplându-se în fiecare zi.
Văd un sfânt în devenire.
Al doilea lucru pe care îl văd este o persoană care încă
încearcă – un sfânt în devenire. Nu îmi pasă dacă această persoană este la a
treia Spovadă din săptămâna aceasta; dacă ea caută Sacramentul Reconcilierii,
înseamnă că încearcă. Aceasta este tot ce mă interesează. Merită să reflectăm
asupra acestui gând: a merge la Spovadă este un semn că încă nu ai renunțat la
Isus.
Acesta este unul dintre motivele pentru care mândria este atât
de gravă. Am vorbit cu persoane care mi-au spus că nu vor să meargă la Spovadă
la preotul lor pentru că acel preot chiar îi simpatizează și „îi crede copii
buni”. Am două lucruri de spus în legătură cu aceasta: 1. Nu va fi dezamăgit!
Preotul tău va vedea o persoană care încearcă! Te provoc să găsești un sfânt
care nu a avut nevoie de milostivirea lui Dumnezeu! (Chiar și Fecioara Maria a
avut nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Ea a primit această milostivire
într-un mod dramatic și puternic la conceperea sa.)
2. Și ce dacă preotul ar fi dezamăgit? Încercăm atât de mult să
impresionăm în atâtea situații din viața noastră. Confesionalul este un loc în
care nu trebuie să impresionăm. Confesionalul este un loc în care dorința de a
impresiona trebuie să moară. Gândește-te la aceasta: toate celelalte păcate au
potențialul de a ne face să fugim spre confesional, dar mândria este aceea care
ne face să ne ascundem de Dumnezeu, Cel care ne poate vindeca.
Îmi amintesc păcatele tale? Nu!
Oameni mă întreabă adesea dacă îmi amintesc păcatele pe care le
aud la Spovadă. Ca preot, îmi amintesc foarte rar păcatele din confesional.
Poate părea imposibil, dar adevărul este că păcatele nu sunt chiar așa
impresionante. Nu sunt ca apusurile memorabile, ca o ploaie de meteoriți sau ca
filmele super-captivante… sunt mai mult ca gunoiul.
Iar dacă păcatele sunt ca gunoiul, atunci preotul este într-un
fel gunoierul lui Dumnezeu. Dacă întrebi un gunoier care este cel mai scârbos
lucru pe care l-a dus vreodată la groapa de gunoi, poaaate că și-l va aminti.
Dar adevărul este că odată ce te obișnuiești să duci gunoaiele, acestea
încetează să mai fie notabile, să mai iasă în evidență.
Sincer, odată ce înțelegi că Sacramentul Reconcilierii este mai
puțin despre păcatele spovedite și mai mult despre moartea și Învierea lui
Cristos care triumfă în viața unei persoane, păcatele își pierd toată
importanța, iar victoria lui Isus vine pe primul loc.
La Spovadă ne întâlnim cu iubirea extraordinară, care transformă
vieți, a lui Dumnezeu… oferită gratuit nouă de fiecare dată când o cerem. Ne
întâlnim cu Isus, care ne amintește: „Meriți să mor pentru tine… chiar și cu
păcatele tale, meriți să mor pentru tine.” De fiecare dată când cineva vine la
Spovadă, văd o persoană care este iubită profund de Dumnezeu și care îi spune
lui Dumnezeu că Îl iubește. Atât și nimic mai mult!
La Spovadă îmi văd propriile slăbiciuni.
Al treilea lucru pe care un preot îl vede atunci când ascultă
mărturisiri este propriul său suflet. Nu pot spune cât de smerit mă simt atunci
când oamenii se apropie de milostivirea lui Isus prin mine. Nu mă minunez de
păcatele lor; sunt impresionat de faptul că au reușit să recunoască în viețile
lor păcate față de care eu sunt orb în propria mea viață. Faptul de a auzi
smerenia altora frânge mândria mea. Aceasta este una dintre cele mai bune
examinări ale conștiinței.
Spovada poate fi de fapt un loc înfricoșător pentru un preot. De
ce? Este înfricoșător datorită faptului că Isus are încredere în mine să fiu un
semn viu al milostivirii Sale. Arhiepiscopul Fulton Sheen le-a spus odată
preoților că noi cu greu înțelegem ce se întâmplă atunci când ne întindem
mâinile deasupra capului cuiva în momentul dezlegării. Nu înțelegem, a spus el,
că însuși Sângele lui Cristos se scurge de pe degetele noastre pe capul lui,
spălând penitentul.
A doua zi după ce am fost hirotonit, am avut o mică petrecere
iar tatăl meu s-a ridicat în picioare și a ținut un toast. El a lucrat întreaga
sa viață ca și chirurg ortoped și a fost unul chiar foarte bun. În toată viața
mea, pacienți de-ai săi au venit la mine în vreun anumit moment și mi-au spus
cum s-a schimbat viața lor datorită faptului că tatăl meu era un chirurg așa de
bun.
Iată-l așadar pe tatăl meu, stând în mijlocul acelor oameni și
începând să spună: „Toată viața mea mi-am folosit mâinile pentru a vindeca
trupurile rănite ale oamenilor. Dar de acum înainte, fiul meu Michael… de fapt,
părintele Michael… își va folosi mâinile (în momentul acesta vocea i s-a înecat
puțin)… își va folosi mâinile pentru a vindeca suflete rănite. Mâinile
sale vor salva chiar mai multe vieți decât ale mele. ”
Spovada este un loc atât de puternic. Tot ce trebuie să fac este
să ofer milostivirea, iubirea și răscumpărarea lui Dumnezeu… dar nu vreau să
stau în calea lui Isus. Preotul nu este judecătorul nimănui. În confesional,
singurul lucru pe care trebuie să îl ofer este milostivirea.
Am ocazia de a mă sacrifica pentru
tine.
În cele din urmă, atunci când un preot ascultă mărturisiri, el
își asumă și o altă responsabilitate. La un moment dat, după colegiu, m-am
întors la Spovadă după o absență îndelungată, având multe păcate. Ca și canon,
preotul mi-a dat doar o „Bucură-te, Marie”, sau așa ceva. M-am blocat. „Hm,
părinte…? Ați auzit tot ce am spus?” „Da, am auzit.” „Nu credeți că ar trebui
să primesc un canon mai mare de atâta?”
S-a uitat la mine plin de iubire și mi-a spus: „Nu. Această mică
penitență este tot ceea ce cer de la tine.” A ezitat, iar apoi a continuat:
„Dar ar trebui să știi… voi posti pentru tine în următoarele 30 de zile.” Am
împietrit. Nu știam ce să fac. Mi-a spus că așa învață Catehismul Bisericii
Catolice, că preotul trebuie să facă acte de penitență pentru toți cei care vin
la el la Spovadă (CBC nr. 1466). Iată-l așadar pe el, îmbrățișând o penitență
severă pentru toate păcatele mele grave.
De aceea, Spovada dezvăluie sufletul unui preot; dezvăluie
disponibilitatea sa de a-și sacrifica viața împreună cu Cristos. El vede
păcatele noastre ca pe o povară pe care o va lua în spate (împreună cu Isus!),
și le va oferi Tatălui, în timp ce nouă ne oferă milostivirea lui Dumnezeu.
* * *
Ține minte, Spovada este mereu un loc al victoriei. Fie că ai
mărturisit un anume păcat pentru prima oară, fie că aceasta este a 731-a oară,
fiecare Spovadă este o victorie pentru Isus. Iar eu, ca preot, am șansa de a fi
acolo. Așa o văd eu… Am ocazia să îl privesc pe Isus cum își recâștigă mereu
copiii.
Iar aceasta este grozav!
Autor:
pr. Mike Schmitz
Traducere: Rosana Bălănescu
