Măicuţă, la geam eram,
La tine spre cer priveam,
Că de ceva timp aştept,
Mesajul tău să-l
primesc.
Vremea s-a înfuriat,
Bate vântul ca turbat.
Norii s-au lăsat în jos,
Sunt supăraţi şi sunt groşi.
Din ei a început să curgă,
Fulgi de iarnă şi să ningă.
În rafale bate vântul,
Ce surprize face timpul!
Fuge lumea înfofolită,
Zgribulită şi grăbită.
Graba a înebunit,
De e cald sau de e frig.
Ce ne spui, Maică de sus?
Că poate vine Isus?
Sau aşa să audă lumea,
Că şi vremea este acuma,
Când blândă, când aspră,
Fie vară, fie iarnă.
Să te îmbraci nu mai ştii cum,
Când să ieşi, să pleci la drum.
Fie vară, fie iarnă,
Mereu cu haină de blană,
Cu palton sau în cojoc,
Sau ceva de lână gros.
Vara ninge, iarna plouă,
S-a despărţit vremea în două.
De cum vremea, aşa timpul!
-Nu-nţelegeţi că-i sfârşitul?
-Eu am înţeles, Măicuţă,
Însă este lume multă
Spunând: a mai fost aşa,
Vara cald şi iarna grea.
Însă cum văd, altfel spun,
Nu toate în acelaşi timp,
Că ninge, plouă, vânt şi tună,
Toate într-o singură ziuă.
Dimineaţă a fost gheţuş,
Şi acum bate un vânt,
De te-ndoaie, de te curmă,
A ajuns vremea nebună.
-Copii, totul e pe dos,
Şi întors cu susu-n jos.
Lumea voastră cea deşteaptă,
Ce stă pe o treaptă înaltă,
Cu butonul, telefonul,
Pe pământ adus infernul.
Şi apoi atâtea motoare,
La maşini şi avioane!
Totul este poluat,
Cât în jos, aşa şi-n înalt.
Dragi copii, e ca un sac
În care voi aţi intrat.
Încă nu-i legat la gură,
Dar curând ei vă sugrumă,
Că mai au ceva de dat,
În aer, apă de împrăştiat.
O să vedeţi cât de îndată,
Mori de respiri sau bei apă.
Pare a fi de necrezut,
Dar totu-i cu josu-n sus.
Toţi bem apă, respirăm,
Singuri n-o să rezistăm.
Însă puterea-i la Domnul,
A făcut şi poate totul.
De veţi fi schelet de oase,
Domnul pe el pune carne,
Aşa cum la o casă de lut,
Când te apuci de umplut,
Îi pui stâlpi şi baţi nuiele,
Cu lut mesteci paiele,
Şi începi ca să clădeşti,
Casă ca să locuieşti.
Îi pui tavan şi căciulă,
De poţi, apă şi lumină.
Nu-i uşor, e necesar,
Toaletă şi hotar,
Ca să ai ce-ţi aparţine,
Să fii ca ceilalţi în lume.
Nedând buzna peste altul,
Ca limită este gardul.
Cam aşa se face asta,
Cu grădina, gardul, casa.
Aşa pe labe, pe coapse,
Domnul le umple cu carne,
Instalaţia cu vene întinde,
Prin care să umble sânge,
Capul şi inima,
Toate a funcţiona,
Într-un ritm şi o comandă,
Pe care toate le îndeamnă,
Creierul şi inima,
De a merge sau a sta.
Cam aşa e, dragi copii,
Din morţi să deveniţi vii,
Că oricând şi orice poate,
Domnul le are pe toate.
Nu vă temeţi de nimic,
De Tatăl veţi fi întăriţi,
De-a răzbate, de-a învinge,
Ce va fi de acum înainte.
vineri, 02.12.2016, ora
17,28. A. Ciobanu
