- Scrisoare deschisă către redacţia ziarului „Adelante la Fe” -
21.12.2015
Domnule Director,
prin aceste câteva rânduri vreau să mă adresez stimaţilor dvs. cititori. Sunt mama a patru copii şi aş dori să vă împărtăşesc teama îngrozitoare care mă sufocă zilnic: incapacitatea mea de a-mi educa copiii în spirit creştin. Consider că sunt o catolică tradiţionalistă şi că am o formaţie bună datorită părinţilor mei, însă din păcate soţul meu este destul de departe de practica religioasă şi nu este frământat nici de cea mai mică nelinişte, aşa că nu colaborează cu mine în practica de formare creştină a copiilor. Eu încerc să fac toate eforturile posibile pentru a-i educa pe copii creştineşte însă văd că nu reuşesc, pentru că pe măsură ce cresc ei se îndepărtează inexorabil, din ce în ce mai mult.
Presiunea (ne-)educativă asupra copiilor este brutală şi, aş zice, imposibil de depăşit, cu toate că îmi dau seama că există oameni cu circumstanţe speciale care reuşesc acest lucru, însă în linii generale incitarea actuală spre viaţa anticreştină este brutală şi îi împresoară din toate părţile. Observ cum, puţin câte puţin, îi influenţează televiziunea, filmele, cultura modernă, moda, muzica, cum iau ca aspiraţii şi ca modele de viaţă ceea ce văd la TV şi pe internet. Mă doare îngrozitor să văd cum copiii noştrii devin adulţi în mijlocul unei mode şi al unor gusturi care, cu toate că sunt improprii pentru oricine, sunt cu atât mai nepotrivite pentru vârsta lor. Iar mamele lor râd, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Văd că majoritatea celor din familiile lor sunt divorţaţi şi sunt fie recăsătoriţi, fie convieţuiesc ca un cuplu, ori au cine ştie ce încurcături pe care nici măcar nu aş şti cum să le comentez, însă toţi, din toate parţile, sunt exemple rele. Și asta este ceea ce ei absorb ca "normal", în ciuda eforturilor mele.
Văd cum nu pot să îi pătrundă misterele religiei, şi cum, contaminându-se cu acest virus oribil al culturii moderne, mă privesc din ce în ce mai mult ca pe o persoană ciudată, şi dacă ajung să facă vreun act religios o fac doar pentru a-mi face pe plac. Cred ca mulţi dintre dvs. mă credeţi pesimistă, credeţi că "văd în negru", dar iubiţi prieteni, eu îmi deschid inima cu cea mai profundă sinceritate. Eu văd această situaţie ca fiind dramatică şi nu am nici cea mai mică îndoială că, în afară de un miracol sau de un har exceptional, ei vor ajunge ca adulţi să fie departe de Dumnezeu sau văzându-l cel mult ca pe un "vrăjitor" la care trebuie să apeleze numai în cazuri de disperare, ca să-i ceară câte un miracol.
Cum se poate spera ca ei să formeze o familie creştină când toţi prietenii lor sunt departe de Dumnezeu? Cât despre cei care pretind a fi lângă Dumnezeu, mai bine să nu vorbim - nici spovedanie, nici rugăciune, nici păcat, nimic, nimic, şi-au construit propria lor religie în care nu au nicio obligaţie ci doar zâmbete.
Ce viitor creştin putem spera pentru copiii noştrii în această societate şi cu biserica aceasta din zilele noastre, în care la cateheza îi învaţă doar să picteze şi să cânte, dar nu ştiu să facă nici cel mai mic gest de penitenţă?
Mă tulbură mult această situaţie când mă gândesc la imposibilitatea mea de a schimba lucrurile şi când văd că încet-încet copiii mei se alătură lumii şi că familia creştină pe care eu mi-o doream se transformă într-o familie păgână. Este cu adevarat o suferinţă şi o teamă, pentru că ştiu că misiunea mea principală în această viaţă este să-mi duc copiii la Dumnezeu, iar eu văd cum ei, puţin câte puţin, merg în direcţia opusă. Mă tem chiar pentru propria mea mântuire, din cauza responsabilităţii pe care o am în faţa lui Dumnezeu pentru ca El i-a pus în mâinile mele iar eu nu pot să-i aduc la El.
Nu-mi rămâne decât să mă rog, să-mi sacrific viaţa în penitenţă pentru copiii mei şi să-l implor pe Dumnezeu cu toată puterea mea ca să-mi salveze familia.
Sfântă Monica, roagă-te pentru noi !
prin aceste câteva rânduri vreau să mă adresez stimaţilor dvs. cititori. Sunt mama a patru copii şi aş dori să vă împărtăşesc teama îngrozitoare care mă sufocă zilnic: incapacitatea mea de a-mi educa copiii în spirit creştin. Consider că sunt o catolică tradiţionalistă şi că am o formaţie bună datorită părinţilor mei, însă din păcate soţul meu este destul de departe de practica religioasă şi nu este frământat nici de cea mai mică nelinişte, aşa că nu colaborează cu mine în practica de formare creştină a copiilor. Eu încerc să fac toate eforturile posibile pentru a-i educa pe copii creştineşte însă văd că nu reuşesc, pentru că pe măsură ce cresc ei se îndepărtează inexorabil, din ce în ce mai mult.
Presiunea (ne-)educativă asupra copiilor este brutală şi, aş zice, imposibil de depăşit, cu toate că îmi dau seama că există oameni cu circumstanţe speciale care reuşesc acest lucru, însă în linii generale incitarea actuală spre viaţa anticreştină este brutală şi îi împresoară din toate părţile. Observ cum, puţin câte puţin, îi influenţează televiziunea, filmele, cultura modernă, moda, muzica, cum iau ca aspiraţii şi ca modele de viaţă ceea ce văd la TV şi pe internet. Mă doare îngrozitor să văd cum copiii noştrii devin adulţi în mijlocul unei mode şi al unor gusturi care, cu toate că sunt improprii pentru oricine, sunt cu atât mai nepotrivite pentru vârsta lor. Iar mamele lor râd, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Văd că majoritatea celor din familiile lor sunt divorţaţi şi sunt fie recăsătoriţi, fie convieţuiesc ca un cuplu, ori au cine ştie ce încurcături pe care nici măcar nu aş şti cum să le comentez, însă toţi, din toate parţile, sunt exemple rele. Și asta este ceea ce ei absorb ca "normal", în ciuda eforturilor mele.
Văd cum nu pot să îi pătrundă misterele religiei, şi cum, contaminându-se cu acest virus oribil al culturii moderne, mă privesc din ce în ce mai mult ca pe o persoană ciudată, şi dacă ajung să facă vreun act religios o fac doar pentru a-mi face pe plac. Cred ca mulţi dintre dvs. mă credeţi pesimistă, credeţi că "văd în negru", dar iubiţi prieteni, eu îmi deschid inima cu cea mai profundă sinceritate. Eu văd această situaţie ca fiind dramatică şi nu am nici cea mai mică îndoială că, în afară de un miracol sau de un har exceptional, ei vor ajunge ca adulţi să fie departe de Dumnezeu sau văzându-l cel mult ca pe un "vrăjitor" la care trebuie să apeleze numai în cazuri de disperare, ca să-i ceară câte un miracol.
Cum se poate spera ca ei să formeze o familie creştină când toţi prietenii lor sunt departe de Dumnezeu? Cât despre cei care pretind a fi lângă Dumnezeu, mai bine să nu vorbim - nici spovedanie, nici rugăciune, nici păcat, nimic, nimic, şi-au construit propria lor religie în care nu au nicio obligaţie ci doar zâmbete.
Ce viitor creştin putem spera pentru copiii noştrii în această societate şi cu biserica aceasta din zilele noastre, în care la cateheza îi învaţă doar să picteze şi să cânte, dar nu ştiu să facă nici cel mai mic gest de penitenţă?
Mă tulbură mult această situaţie când mă gândesc la imposibilitatea mea de a schimba lucrurile şi când văd că încet-încet copiii mei se alătură lumii şi că familia creştină pe care eu mi-o doream se transformă într-o familie păgână. Este cu adevarat o suferinţă şi o teamă, pentru că ştiu că misiunea mea principală în această viaţă este să-mi duc copiii la Dumnezeu, iar eu văd cum ei, puţin câte puţin, merg în direcţia opusă. Mă tem chiar pentru propria mea mântuire, din cauza responsabilităţii pe care o am în faţa lui Dumnezeu pentru ca El i-a pus în mâinile mele iar eu nu pot să-i aduc la El.
Nu-mi rămâne decât să mă rog, să-mi sacrific viaţa în penitenţă pentru copiii mei şi să-l implor pe Dumnezeu cu toată puterea mea ca să-mi salveze familia.
Sfântă Monica, roagă-te pentru noi !
Vă mulţumesc pentru răbdare.
Carolina Taroza
Carolina Taroza
