Scurtă
călătorie în ”Muzeul sufletelor din Purgator”.
Părintele Roberto: „mărturii ce pun întrebări
despre viață”
Prezența
celor care au trecut la Domnul de multe ori se manifestă într-un mod explicit.
Lasă ”urme de foc” pe obiectele pe care le ating, și urme în sufletul celui
care vizitează astăzi ”Muzeul Sufletelor din Purgator”, amenajat în sacristia
bisericii Sacro
cuore di Gesu in Prati.
Părintele Roberto Zambolin, parohul, însoțește cu plăcere grupurile de
vizitatori curioși, și „de multe ori are loc o conversație interesantă despre
viață. Unii îmi zic că e pentru prima dată când discută și meditează așa de
profund”. „Oamenii își pun întrebări de
bază: cine sunt? De unde vin și unde merg? Ce fac aici? Toate acestea ajută la
înțelegerea sensului vieții”, aceste urme de foc „ te fac să te întrebi asupra
vieții”. (...)
Ideea
de a face un muzeu este legată de evenimentele din 2 iulie 1897: în timpul
Liturghiei s-a declanșat un incendiu sub altarul capelei de atunci. Două sunt
faptele ieșite din comun înregistrate: un tablou nu a fost atins de flăcări și numeroși credincioși au
mărturisit că au văzut între flăcări un chip suferind, a cărui imagine a rămas
ca și o umbră pe perete.
Sfântul Scaun a avut o atitiudine de prudență dar nu a interzis nimănui
să creadă în aceste manifestări, atâta timp cât nu sunt în condradicție cu
doctrina. De aici ideea unui mic muzeu, în care sunt expuse suveniruri din
toată Europa, toate cu certificat de autenticitate.
Iată
unele din aceste întâmplări deosebite. Belgia, 21 iunie 1789: răposata Leleux
se arată fiului, cerându-i Liturghii pentru ea și în același timp pregătindu-l
să abandoneze viața lui dezordonată. Când i s-a arătat ultima oară
a întins mâna atingându-l pe spate, lăsând pe cămașă o urmă de foc. Todi
(Perugia), 1 noiembrie 1731: părintele Panzini apare surorii Chiara Isabella
Fornari implorându-o să se roage pentru salvarea lui. Ca și semn a lăsat urma
mâinii stângi imprimată cu foc pe o masă de lemn a surorii. Rimini, 5 martie
1871: defuncta Palmira Rastelli se arată unei parohiene cerându-i să se
celebreze o Liturghie pentru ea, punând mâna pe cartea de rugăciuni a femeii,
lasă o urmă de foc.
Părintele,
Roberto Zambolin, sublinează că „dincolo de ceea ce se vede, muzeul ne invită
să reflectăm asupra sensului vieții, ne amintește că viața se apropie de o
concluzie, și că după moarte există o realitate adevărată și autentică, nu se
sfârșește totul aici”. ”Pomenire” (parastasul) indică chiar această relație
dintre noi cei vii și cei răposați. Când a intrat aici pentru prima dată,
părintele Roberto s-a apropiat plin de curiozitate: „Aceste mărturii m-au
ajutat să regăsesc în Evanghelie răspunsul la iubirea enormă a lui
Dumnezeu”. Multe persoane vin aici din curiozitate, atrase de misterul
acestui loc suspendat între viață și moarte. Dar „să nu confundăm cu
ezoterismul, ne atrage atenția părintele Roberto. Raportul dintre noi și
defuncți, comuniunea sfinților, este înăuntrul iubirii lui Dumnezeu, înăuntrul
fericirii și frumuseții. Cu ajutorul acestor mărturii învățăm să descoperim
milostenia și frumusețea lui Dumnezeu în viața noastră.
Traducere: AMR
Sursa: aleteia.org
