ISUS :
Era odată un om foarte bogat. Avea cele
mai frumoase veşminte şi umbla ţanţoş ca un păun în straiele-i de purpură şi pânză
fină prin pieţe şi prin casă, cinstit fiind de către locuitorii cetăţii sale
drept omul cel mai puternic din acel ţinut şi de către prietenii săi care-i ţineau
isonul în mândria-i pentru a trage din aceasta foloase. Sălile sale erau
deschise în fiece zi pentru strălucitoare ospeţe în care mulţimea invitaţilor,
oameni bogaţi şi, prin urmare, deloc nevoiaşi, se înghesuia ca să-l linguşească
pe bogatul Epulon. Ospeţele sale erau renumite prin belşugul de mâncăruri şi
vinuri minunate.
Dar în aceeaşi cetate mai era şi un cerşetor,
un cerşetor adevărat. Sărăcia lui era la fel de mare pe cât de mare era bogăţia
celuilalt. Însă sub crusta mizeriei umane a cerşetorului Lazăr se ascundea o
comoară care era mai mare încă decât sărăcia lui Lazăr. El nu încălcase
niciodată Legea, nici măcar împins fiind la aceasta de mizeria sa, urmând mai
cu seamă porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele.
El, aşa cum fac mereu cei sărmani, se
apropia de porţile celor bogaţi pentru a cere de pomană ca să nu moară de
foame. Se ducea în fiece seară la poarta lui Epulon, nădăjduind să primească măcar
firimiturile care cădeau de la ospeţele pline de strălucire care aveau loc în sălile
foarte bogate. Se trântea pe drum, lângă poartă şi aştepta răbdător. Dacă însă
Epulon lua seama la el punea să fie alungat, pentru că trupul acela acoperit de
răni, nehrănit, în veşminte zdrenţuite, era o privelişte prea tristă pentru
invitaţii săi. Aşa spunea el, dar în fapt o făcea pentru că vederea acelei mizerii
şi bunătăţi era o neîncetată mustrare pentru el.
Mai miloşi decât el erau câinii săi, bine
hrăniţi şi cu zgărzi preţioase, care se apropiau de sărmanul Lazăr şi-i lingeau
rănile, chelălăind de bucurie la mângâierile lui, şi-i mai aduceau resturi de
la mesele cele bogate, astfel încât Lazăr supravieţuia şi se hrănea cât de puţin
datorită animalelor, că de-ar fi fost după om, ar fi murit, omul neîngăduindu-i
nici măcar să intre în sala după ospăţ pentru a aduna firimiturile căzute de pe
mese.
Într-o
zi Lazăr a murit. Nimeni nu şi-a dat seama de acest lucru pe Pământ, nimeni nu
l-a plâns. Ba dimpotrivă, Epulon s-a bucurat că nu a mai văzut în acea zi şi
nici mai apoi acea mizerie pe care el o numea „ocara” de pe pragul său. În Cer însă
şi-au dat seama de acesta îngerii, iar când şi-a dat ultima-i suflare, în
cocioba-i rece şi goală, erau de faţă oştirile cereşti, care i-au primit
sufletul în străluciri de lumină, ducându-l în cântări de osanale în sânul lui
Avraam.
A trecut ceva vreme şi a murit şi Epulon.
Ah, ce înmormântare plină de fast! Oamenii din întreaga cetate, care deja
stiau că era pe moarte şi care s-au îngrămădit în piaţa unde se înălţa locuinţa
sa, fie pentru a fi remarcaţi drept prieteni ai celui mare, fie din
curiozitate, fie din vreun interes faţă de moştenitori, s-au alăturat doliului,
iar urletele lor s-au ridicat spre cer şi, dimpreună cu urletele specifice
doliului, şi laudele mincinoase aduse „celui mare”, „binefăcătorului” şi
„dreptului” care murise.
Dar oare poate vreun cuvânt al omului să
schimbe judecata lui Dumnezeu? Oare poate apărarea omenească să şteargă ceea
ce este înscris în cartea Vietii? Nu, nu poate. Ceea ce este judecat este
judecat, iar ceea ce este scris este scris. Și, în pofida funerariilor solemne,
spiritul lui Epulon a fost îngropat în Infern.
Atunci, ajuns în acea temniţă înfricoşătoare,
bând şi mâncând foc şi întuneric, aflând ură şi chin pretutindeni şi în fiece
clipă a acelei veşnicii, şi-a ridicat privirea către Cer, către Cerul pe care
l-a zărit într-o clipită de strălucire, într-o fărâmă de secundă, şi a cărui
negrăită frumuseţe îi rămânea întipărită în minte pentru a fi un chin printre
cumplitele-i chinuri. L-a văzut acolo sus pe Avraam. Era departe, dar strălucitor,
fericit ..., iar în sânul său, strălucitor şi fericit deopotrivă pe Lazăr, săracul
Lazăr dispreţuit odinioară, respingător în mizerie, iar acum .... , iar acum făcut
frumos de lumina lui Dumnezeu, admirat nu de oameni, ci de îngerii lui
Dumnezeu.
Epulon a strigat, plângând: „Părinte
Avraame, ai milă de mine ! Trimite-l pe Lazăr, căci nu pot nădăjdui să faci tu însuţi
aceasta, trimite-l pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să şi-o
pună pe limba mea ca s-o răcorească, pentru că eu mă chinui în această flacără
care mă pătrunde neîncetat şi mă arde !”.
Avraam i-a răspuns: „Adu-ţi aminte, fiule,
că tu ai avut parte de toate cele bune în timpul vieţii, în vreme ce Lazăr a
avut parte de toate cele rele, iar el a ştiut ca din rău să facă bine, în vreme
ce tu nu ai ştiut să faci cu bunurile tale nimic care să nu fi fost rău. Pentru
aceea drept este ca el să fie mângâiat aici, iar tu să suferi. De altminteri nu
mai este cu putinţă aceasta. Sfinţii sunt răspândiţi pe Pământ pentru ca
oamenii să tragă folos din partea lor. Atunci însa când, indiferent cine i-ar
fi fost aproape, omul rămâne ceea ce este – iar tu ai ramas un demon – zadarnic
este mai apoi să îl cheme în sprijin pe cel sfânt. Acum noi suntem despărţiţi.
Ierburile pe câmp sunt amestecate. Odată ce sunt cosite însa cele bune sunt
deosebite de cele rele. La fel se întâmplă cu voi şi cu noi. Am fost laolaltă
pe Pământ, iar voi ne-aţi alungat, ne-aţi chinuit în toate chipurile şi aţi
uitat de noi, mergând împotriva iubirii. Acum suntem despărţiţi. Între voi şi
noi este o asemenea prăpastie încât aceia care vor să treacă de aici spre voi
nu pot, după cum nici voi, care sunteţi acolo, nu puteţi trece peste prăpastia
cea cutremurătoare pentru a veni la noi”.
Epulon, plângând mai tare, a strigat: Cel
puţin, o, părinte sfinte, trimite-l pe Lazăr, trimite-l în casa tatălui meu. Am
cinci fraţi. Eu nu am înţeles nicicând ce este iubirea, nici măcar între rude.
Acum însă, acum pricep cât de înfricoşător lucru este a nu fi iubit. Și, dat
fiind faptul că aici unde mă aflu domneşte ura, acum am înţeles în acea fărâmă
de timp în care l-a văzut sufletul meu pe Dumnezeu, ce înseamnă Iubirea. Nu
vreau ca fraţii mei să îndure aceeaşi durere ca mine. Mă îngrozesc la gândul că
ei ar putea duce o viaţă precum aceea pe care am dus-o eu. Ah, trimite pe Lazăr
să le dea de ştire despre locul unde mă aflu şi să le spună de ce mă aflu aici şi
să le spună că Iadul există, că este cumplit şi că aceia care nu-l iubesc pe
Dumnezeu şi pe aproapele în Iad vin. Trimite-l ! Să ţină seama de acesta cât
mai e vreme şi să nu trebuiască să vină aici, în acest loc de chin veşnic”.
Avraam însă i-a răspuns: „Fraţii tăi îi au
pe Moise şi pe Profeţi. Să asculte de ei”.
Cu geamătul unui suflet chinuit, Epulon a
răspuns: „Ah, părinte Avraame ! Unul dintre morţi are să-i mişte mai tare ...
Ascultă-mă ! Ai milă de mine !”.
Avraam însă a spus: „De nu i-au ascultat
pe Moise şi pe Profeţi, nu au să creadă nici în cineva care ar învia pentru un
ceas din morţi ca să le spună cuvintele Adevărului. De altminteri nu este drept
ca un fericit să părăsească sânu-mi şi să se ducă să primească ocări din partea
fiilor Vrăşmaşului. Vremea ocărilor pentru el a trecut. Acum se află în pace şi
aici rămâne, din porunca lui Dumnezeu, care vede zădărnicia încercării de a-i întoarce
pe aceia care nu cred nici măcar în cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l pun în
practică”.
Sursa : "Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata" - Maria Valtorta, vol. 3, pag 241-244.
