Despre
potolirea furtunii şi ceea ce a precedat-o
Acum, că dorm cu toţii, am să vă povestesc
despre bucuria mea. Am „văzut” Evanghelia de astăzi.
Vă rog să ţineţi seama că azi-dimineaţă,
citind-o, mi-am spus mie însămi: „Iată un episod evanghelic pe care nu am să-l
văd niciodată pentru că nu prea se pretează unei viziuni”. Cu toate acestea, pe
când mă aşteptam mai puţin, a venit, umplându-mă de bucurie.
Iată ce am văzut.
O barcă cu pânze, nu foarte mare, dar
nici micuţă, o barcă pentru pescuit, pe care puteau să se mişte în voie vreo
cinci sau şase persoane, pluteşte pe apele unui lac frumos, albastru intens la
culoare.
Isus doarme la pupa. Este înveşmântat în
alb ca de obicei. Are capul plecat pe mâna stângă, iar sub cap şi braţ şi-a pus
haina de un albastru ce bate în gri, îndoită de mai multe ori. Șede, nu stă întins,
pe fundul bărcii, şi-şi sprijină capul de acea tăblie care se găseşte în partea
din capătul pupei. Nu ştiu cum o denumesc marinarii. Doarme în pace. Este
ostenit. Este liniştit.
Petru se află la cârmă, Andrei se ocupă
de pânze, iar Ioan şi alţi doi care nu ştiu cine sunt pun în rânduială funii şi
mreje pe fundul bărcii, de parcă ar avea intenţia de a se pregăti pentru
pescuit, poate la ceasul nopţii. Aş spune că ziua se îngână cu înserarea,
deoarece soarele se pleacă de acum spre apus. Ucenicii şi-au ridicat cu toţii cămăşile,
prinzându-le la mijloc, de brâu, ca să fie mai liberi în mişcări şi să treacă
mai uşor de colo colo în barcă sărind peste vâsle, şi scaune, şi coşuri, şi
mreje fără a fi stânjeniţi de veşminte. Cu toţii şi-au dat jos hainele.
Văd cum cerul se închide la culoare şi
cum soarele se ascunde pe după nori mari ce prevestesc furtuna, care s-a ivit
pe neaşteptate de după vârful unei coline. Vântul îi împinge cu iuţeală către
lac. Până una alta vântul bate pe sus, iar lacul este potolit, atâta doar că se
întunecă la culoare şi se încreţeşte la suprafaţă. Valurile nu s-au pornit, dar
apa prinde a se mişca.
Petru şi Andrei cercetează cerul şi lacul
şi încep să facă manevrele necesare ca să tragă la ţărm. Vântul însă se năpusteşte
asupra lacului şi în doar câteva minute totul fierbe şi spumegă. Valurile se
izbesc unele de altele, se lovesc cu putere în barcă, o ridică, o lasă-n jos, o
pleacă în toate părţile, împiedicând manevrarea cârmei, după cum vântul o împiedică
pe cea a pânzei care este lăsată în jos.
Isus doarme. Nu-l trezesc nici paşii ori
glasurile tulburate ale ucenicilor, nici vântul care şuieră şi nici măcar
valurile care se izbesc de pereţii bărcii şi de prora. Pletele Sale unduiesc în
vânt şi la El ajunge câte un strop de apă, însă El doarme. De la prora, Ioan
aleargă la pupa şi-l acoperă cu haina lui pe care a scos-o de sub un perete de
scânduri. Îl acoperă cu o iubire plină de delicateţe.
Furtuna se face tot mai cumplită. Lacul
se înnegreşte de parcă ar fi vărsat în el cineva cerneală, brăzdat fiind de
spuma valurilor. Barca înghite apă şi este împinsă de vânt tot mai în larg.
Ucenicii asudă căutând să arunce peste bord apa pe care o aduc înăuntru
valurile, dar zadarnic. Se bălăcesc acum în apă până pe la mijlocul pulpelor,
iar barca se face tot mai grea.
Lui Petru îi sare muştarul, îşi pierde răbdarea.
Îl lasă la cârmă pe frate-său şi, clătinându-se, se duce spre Isus, pe care-l
zgâlţâie cu putere.
Isus se trezeşte şi ridică fruntea.
„Scapă-ne, Invăţătorule, că pierim !”,
strigă Petru către El (trebuie să strige ca să se facă auzit).
Isus cată drept la ucenicul său, se uită
la ceilalţi şi apoi se uită la lac. „Crezi că Eu vă pot scăpa?”.
„Mai uite, Invăţătorule”, strigă Petru pe
când un adevărat munte de apă, care o porneşte dinspre mijlocul lacului, se îndreaptă
cu repeziciune către sărmana barcă. Pare o tulumbă de apă, atât este de înalt şi
de înspăimântător. Ucenicii, care văd cum vine, îngenunchiază şi se agaţă de ce
şi cum pot, încredinţaţi fiind că acolo le va suna ceasul.
Isus se scoală. Se ridică în picioare pe
acea tăblie de la prora, siluieta-i albă conturându-se clar pe fondul întunecat
de furtună. Îşi întinde braţele către talazuri şi spune vântului : „Opreşte-te şi
taci” şi apei : „Potoleşte-te. O voiesc”.
Iar valul acela se topeşte în spuma care
cade fără a-i vătăma în vreun fel cu un ultim răcnet care se stinge într-un
murmur, aşa după cum nădejdea şi credinţa se întorc în inimile ucenicilor.
Mi-e greu să descriu maiestatea lui Isus.
Ar trebui să o vedeţi ca să o înţelegeţi.
Eu una mă bucur de ea înlăuntru-mi, pentru că încă îmi stăruie în minte, şi mă
gândesc la cât de liniştit era somnul lui Isus şi cât de puternică stăpânirea-i
asupra vânturilor şi valurilor.
Isus spune apoi:
„Nu am să comentez pentru tine evanghelia
în felul în care o fac toţi. Am să-ţi înfăţişez însă întâmplarea care a
precedat acest fragment evanghelic.
Pentru ce dormeam Eu ? Oare nu ştiam că
avea să vie furtuna ? Ba da, Eu ştiam. Numai Eu ştiam aceasta. Și atunci pentru
ce dormeam ?
Apostolii erau oameni, Maria. Erau ei însufleţiţi
de bunăvoinţă, dar încă erau atât de „oameni”. Omul se crede mereu capabil a
face totul. Când chiar este în stare de un anume lucru, este plin de îngâmfare şi
se alipeşte cu totul de acestă „capacitate” a sa.
Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau nişte
pescari iscusiţi şi, prin urmare, se credeau de neîntrecut în ceea ce priveşte
manevrele marinăreşti. Eu pentru ei eram un mare „rabbi”, dar nu făceam nici cât
o ceapă degerată ca şi marinar. Pentru aceea mă socoteau incapabil a le veni într-ajutor
şi, atunci când se suiau în barcă pentru a străbate Marea Galileii, mă rugau să
mă aşez, pentru că nu eram în stare de altceva. Desigur că toate acestea se
explicau şi prin dragostea lor: ei nu voiau să mă silească să mă obosesc
trudind fizic. Însă ataşamentul faţă de ceea ce erau ei în stare era mai
puternic chiar decât dragostea.
Eu nu mă impun decât în cazuri speciale,
Maria. În genere vă las liberi şi aştept. În acea zi, ostenit fiind, iar ei rugându-mă
să mă odihnesc ori mai bine zis să-i las să-şi vadă de ale lor, pe ei care
aveau atâta spirit practic, m-am aşezat să dorm.
În somnul meu se amesteca şi constatarea
că omul rămâne „om” şi că vrea să se descurce de unul singur fără a simţi că
Dumnezeu nu-i cere altceva decât să-l lase să-i vină-ntr-ajutor. Îi vedeam în
oamenii aceia „surzi” din punct de vedere spiritual care vreme de veacuri şi
veacuri aveau să se distrugă numai pentru că „voiau să se descurce de capul
lor”, cu toate că mă aveau plecat asupra nevoilor lor, aşteptând să fiu chemat într-ajutor.
Atunci când Petru a strigat „Scapă-ne!”,
amărăciunea mea a căzut la pământ precum o piatră pe care o scapi din mână.
Eu
nu sunt „om”, sunt Dumnezeu şi Om. Eu nu acţionez aşa cum acţionaţi voi. Atunci
când cineva v-a respins vreo povaţă ori ajutorul şi ajunge într-o încurcătură,
voi- dacă nu sunteţi chiar atât de răi încât să vă bucuraţi de răul său – sunteţi
destul de răi încât să rămâneţi cu dispreţ şi nepăsare să-l priviţi fără a fi
mişcaţi de strigătul său de ajutor. Prin atitudinea aceasta voi vreţi a-i
spune: „Atunci când voiam să te ajut, nu mi-ai dorit sprijinul. Acum descurcă-te
singur.” Eu însă sunt Isus. Sunt Izbăvitorul şi izbăvesc, Maria. Izbăvesc
mereu, de îndată ce mă cheamă cineva.
Sărmanii oameni ar putea obiecta: „Și
atunci pentru ce îngădui furtunilor care lovesc indivizi sau popoare să se stârnească?”.
Dacă Eu, cu puterea Mea aş nimici Răul,
indiferent de ce natură ar fi acesta, voi aţi ajunge a vă socoti făuritori ai Binelui, care în fapt ar fi
darul meu, şi nu v-aţi mai aminti nicicând de Mine. Nicicând.
Aveţi nevoie, sărmani fii, de durere
pentru a vă aminti că aveţi un Tată, asemeni fiului risipitor care şi-a amintit
că are tată când i-a fost foame. Nenorocirile sunt bune ca să vă încredinţeze că
nu însemnaţi nimic, că nu ştiţi nimic – ceea ce este cauza atâtor greşeli
de-ale voastre – că sunteţi răi – ceea ce este cauza atâtor lupte şi dureri – şi
că păcătuiţi – ceea ce este cauza pedepselor pe care singuri vi le daţi – dar şi
că Eu exist, că sunt puternic şi că sunt bun.
Iată ce vă spune Evanghelia de azi,
evanghelia „voastră” din ceasul de acum, sărmani fii. Chemaţi-mă. Isus nu
doarme decât pentru că este neliniştit văzând că nu-l iubiţi. Chemaţi-mă şi am
să vin.”
Sursa
: "Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata" - Maria Valtorta, vol. 3,
pag. 203-206.
P.S.
Uneori
teama ne face să nu avem o direcţie clară. Ne conduce la confuzie, la a ne
pierde într-un orizont de opţiuni inutile. Cu Isus dispare frica. Cu El la
cârmă, ameninţările se transformă în oportunităţi pentru a trăi o credinţă
matură, dinamică şi care ne îmbogăţeşte.
Cine manevrează cârma vieţii mele?
Încotro mă îndrept?
