„FERICE DE MINE DE AM SĂ FIU BLÂND”.
Aceasta poate părea a se opune experienţei
de zi cu zi. În sânul familiilor, al cetăţilor, al popoarelor, tocmai cei care
nu sunt blânzi par a triumfa. Este însă triumful lor unul adevărat ? Nu, teama
este cea care îi ţine aparent plecaţi pe cei asupriţi de catre un despot, în
fapt nefiind decât un simplu văl aşezat asupra clocotului de revoltă împotriva
tiranului. Cei iuţi la mânie care vor a se impune asupra acelora nu au stăpânire
asupra inimilor rudeniilor, ale celor din aceeaşi cetate ori ale supuşilor.
Aceia care nu ştiu să spună decât: „aşa am spus, aşa să fie” nu fac nici minţile,
nici spiritele să se plece înaintea învăţăturilor lor. Ei nu pot decât să-i facă
pe ceilalţi să înveţe de unii singuri, să caute cheia bună pentru a descuia uşile
cele închise ale unei înţelepciuni ori ale unei cunoaşteri a căror existenţă o
intuiesc şi care sunt opuse celor care le sunt impuse.
Nu-i duc pe oameni la Dumnezeu preoţii
care nu pornesc întru cucerirea spiritelor cu o blândeţe răbdătoare, smerită,
iubitoare, părând mai degrabă nişte războinici înarmaţi gata să se avânte într-un
cumplit asalt la cum năvălesc asupra sufletelor şi cât de lipsite de înţelegere
sunt faţă de ele ... Ah, sărmane suflete ! De ar fi sfinte, nu ar avea trebuinţă
de voi, judecători, pentru a fi ţinute în frâul dreptăţii, căci ar avea-o deja în
ele însele. De ar fi sănătoase, nu ar avea trebuinţă de cineva care să le îngrijească.
Fiţi aşadar blânzi. Nu puneţi pe fugă sufletele, ci atrageţi-le cu iubire.
Aceasta pentru că blândeţea este iubire, aşa după cum iubire înseamnă faptul de
a fi sărac cu spiritul.
De
veţi fi astfel, veţi moşteni Pământul şi veţi duce locul acesta – care mai înainte
era al Satanei – către Dumnezeu, deoarece blândeţea voastră, care nu este numai
iubire, ci şi smerenie, va fi înfrânt mândria şi ura, ucigându-l în suflete pe
josnicul rege al mândriei şi urii, iar lumea va fi a voastră, adică a lui
Dumnezeu, deoarece voi veţi fi drepţii care îl vor recunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân
absolut al făpturii, Căruia i se cuvine lauda şi binecuvântarea şi se cuvine să-i
înapoiem tot ceea ce-i aparţine.
Sursa :
"Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 3,
pag. 88-89.
