Deşteptarea mi-a fost deosebit de plăcută în
această dimineaţă. Pe când eram încă învăluită de ceţurile toropelii, am auzit
o voce foarte limpede cântând cu blândeţe un lent cântecel de leagăn. Cântarea
era atât de înceată şi arhaică încât părea un colind de Crăciun. Urmăream tema şi
glasul care mă îmbucurau tot mai mult, revenind la starea de trezie sub legănarea
lor. Trezindu-mă de-a binelea, am rostit: „Bucură-te, Marie, cea plină de
har!”, căci Măicuţa era cea care cânta. Apoi Ea şi-a înalţat puţin vocea după
ce mi-a spus la rându-i: „Bucură-te şi tu. Vino şi fii ferice !”
Atunci am văzut-o în casa din Betleem, în odaia ei, preocupată să-l
legene pe Isus pentru a-l adormi. În odaie se aflau razboiul Mariei şi nişte
lucruşoare de cusut. După toate aparenţele, Maria îşi întrerupse-se lucrul
pentru a-i da lapte Pruncului, pentru a-i schimba feşile – sau mai bine zis
scutecele, căci de acum era un copilaş de câteva luni, aş spune şase ori cel
mult opt – gândindu-se să-l reia când Pruncul va fi adormit la loc.
Era la ceasul înserării. Amurgul, de acum
aproape consumat, răspândise bulgări de aur pe cerul senin. Oile se întorceau
spre ţarcuri păscând ultimele fire de iarbă de pe câmpul înflorit şi behăind cu
botul ridicat.
Pruncul nu reuşea nicidecum să adoarmă. Părea puţin neliniştit, cuprins
de agitaţie pentru că poate îi creşteau dinţii sau pentru că avea vreun alt
„necaz” al copilăriei.
Am scris pe un petec de hârtie, cum am
putut în întunericul acelui ceas de către ziuă, cântecul, iar acum îl copiez
aici.
Norii cei de-aur curat sunt turmele Domnului
Jos, pe câmpu-nrourat pasc mieluţii omului.
De mi-ar fi-n păstorire turmele de pe pământ,
Tu ai fi a mea iubire, Mieluşelul meu cel sfânt
...
Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.
Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
Te privesc frumos din cer dalbe stele mii şi
mii.
Ochii tăi zâmbete cer, nu-i deschide
lacrimii.
Ochii tăi de pur safir mi-s răsărit de soare.
Frânge-al lacrimilor şir, amar plânsu-ţi mă
doare
Dormi, dormi, dormi,
dormi ... cătinel ... Tu.
Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
Îngerii strălucitori ce se află-n Paradis
Joacă hora cântători ca să te contemple-n
vis.
Tu nu dormi, ci plângi mereu, pe-a ta Maică
tot chemând ...
Dormi acum, aicea-s eu, Pruncu-mi dulce legănând.
Dormi, dormi, dormi,
dormi ... cătinel ... Tu.
Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
Se va lumina de zori, soarele va răsări ...
Maica-i trează c-alteori ... un scâncet – şi-ar
tresări.
Trezindu-te, dori-vei să fiu lângă tine eu
Viaţă şi iubire vei primi cu laptele meu.
Dormi, dormi, dormi,
dormi ... cătinel ... Tu.
Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
Far’ de Mama nu poţi sta nici măcar visând la
cer
Sub vălu-mi vei adăsta, să te legăn eu îţi
cer.
Căpătâi ţi-e pieptul meu, iar braţele-mi legănuţ
...
Nu te teme, Puiul meu, sunt cu Tine, Copiluţ.
Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.
Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
Cu Tine-am să fiu mereu ... Ca o floare
doarme-acum
El e chiar sufletul meu ... Cum să nu-l
iubesc eu, cum ?
Doarme-acum, tăcere dar ... Îl vede pe Domnul
sfânt ?
Pacea o primeşte-n dar Pruncul legănat de cânt.
Dormi, dormi, dormi, dormi ... cătinel ... Tu.
Dormi, dormi, dormi ... nu mai plânge ... nu.
Este
cu neputinţă de descris gingăşia acestei scene. Nu este vorba decât de o mamă
ce-şi legăna pruncul, dar este vorba de acea
anume Mamă şi de acel anume Prunc ! Vă
puteţi închipui aşadar câtă gingăşie, câtă iubire, câtă puritate, cât Cer se
află în această neînsemnată, dar totuşi măreaţă şi suavă scenă care mă îmbucură
cu simpla-i amintire, dovadă a realităţii sale rămânându-mi melodia pe care
mi-o tot repet pentru a v-o putea cânta şi dumneavoastră. Eu însă nu am vocea
de argint curat a Mariei, vocea feciorelnică a Fecioarei !....Vă voi părea un
acordeon fără glas. Dar nu contează, voi cânta cum voi putea mai bine. Ce
colindă frumoasă ar fi aceasta, numai bună de cântat în jurul ieslei de Crăciun
!
Mai întâi Măicuţa clătina uşor leagănul
de lemn. Mai apoi, văzând că Isus nu se liniştea, l-a luat în braţe, aşezându-se
lângă fereastra deschisă, având aproape şi legănuţul şi, mlădiindu-se încetişor
în ritmul muzicii, a repetat în două rânduri cântecul de leagăn, până ce micuţul
Isus şi-a închis ochişorii, întorcându-şi căpşorul spre pieptul mamei, adormind
astfel, cu feţişoara turtită de sânul cald, cu o mânuţă sprijinită pe pieptul
matern, lipită de obrazu-i trandafiriu, şi cealaltă pierdută în poala ei. Vălul
Mariei, aşternut peste Pruncuţul sfânt, îl ferea de lumină.
Apoi
Maria s-a ridicat cu o nespusă grijă şi l-a aşezat pe Isus al ei în legănuţ,
l-a acoperit cu nişte pânze mici, a întins pe deasupra un văl ca să-l ferească
de muşte şi de aer şi a rămas o vreme ca să-şi contemple Comoara adormită. Îşi ţinea
o mână în dreptul inimii, iar cealaltă încă sprijinită pe leagăn, gata să-l mişte
iar de ar fi fost vreun pericol să se trezească şi zâmbea, fericită, stând puţin
plecată, în vreme ce umbrele şi tăcerile se aşterneau pe pământ şi pătrundeau în
odaia feciorelnică.
Ah,
câtă pace şi câtă frumuseţe ! Sunt fericită !
Aceasta nu este o viziune măreaţă şi poate
că are să fie socotită inutilă între celelalte, deoarece nu descoperă nimic
special. Știu aceasta. Însă pentru mine este un adevărat har şi astfel îl
socotesc, deoarece dă sufletului meu împăcarea, puritatea, iubirea, ca şi cum
ar fi creat din nou de mâinile Măicuţei. Mă gândesc că de aceea are să vă placă
şi dumneavoastră. Noi suntem nişte „copii”. Este mai bine astfel, căci aşa
suntem pe placul lui Isus. Ceilalţi, mai învaţaţi şi mai complicaţi, n-au decât
să ne socotească sau să ne numească „puerili”. Pe noi aceasta nu ne interesează,
nu-i aşa ?
Sursa
: "Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata" - Maria Valtorta, vol. 1,
pag. 196-198.
