„Învăţătorule, Tu ne-ai spus că
vom avea de îndurat prigoniri şi martiriu. Am putea aşadar fi prinşi şi ucişi fără
a avea vreme să ne căim ori poate că slăbiciunea noastră ne-ar putea face să vădim
lipsă de resemnare înaintea morţii crude... Ce se va întâmpla atunci?”, întreabă
Nicolae din Antiohia, care se numără printre ucenici.
„Să nu crezi asta. Din pricina
slăbiciunii voastre omeneşti nu aţi putea în fapt îndura cu resemnare
martiriul. Însă spiritelor celor mari care au a-l mărturisi pe Domnul, Domnul
le va insufla un sprijin suprafiresc ...”
„Care anume? Poate lipsa de
simţire?”
„Nu, Nicolae, ci iubirea desăvârşită.
Ei vor ajunge la o iubire atât de deplină încât chinul torturilor, chinul învinovăţirilor,
al despărţirii de rude, al pierderii vieţii şi a toate vor înceta de a mai fi
ceva care-i întristează, totul preschimbându-se, dimpotrivă, în trepte pentru
ca ei să urce la Cer, primindu-l, văzându-l şi astfel oferindu-şi braţele şi
inima să fie chinuite pentru a merge acolo unde deja li se va fi aflând inima: în
Cer”.
„Celui care moare astfel i se
vor ierta aşadar multe”, spune un vechi ucenic căruia nu-i ştiu numele.
„Nu multe, ci totul, Papia,
deoarece iubirea aduce iertare de păcate, jertfa aduce iertare de păcate, mărturisirea
eroică a credinţei aduce iertare de păcate. Vezi dară că martirii vor trece
printr-o întreită curăţire”.
„Ah! Atunci.... Eu am păcătuit
mult, Învăţătorule, şi i-am urmat pe aceştia pentru a dobândi iertarea, iar Tu
mi-ai dăruit-o ieri, drept pentru care ai fost ocărât de cei care nu iartă, păcătosi
fiind. Eu cred că iertarea ta este eficace. Însă, pentru îndelungii ani ce i-am
petrecut în păcat, dă-mi martiriul cel aducător de iertare”.
„Mult ceri, omule!”
„Nicidecum atâta cât ar trebui
să dau pentru a dobândi fericirea pe care a zugrăvit-o Ioan al lui Zebedeu şi
pe care Tu ai adeverit-o. Te implor, Doamne. Fă să mor pentru Tine, pentru învăţătura
ta ...”.
„Mult ceri, omule! Viaţa
omului se află în mâinile Tatălui meu ...”.
„Însă orice rugă de-a ta este
primită, după cum primită îţi este orice judecată. Cere-i Celui Veşnic iertarea
aceasta pentru mine...”.
Omul se află în genunchi la
picioarele lui Isus, care-l priveşte-n ochi, după care spune: „Și nu-ţi pare că
este un martiriu faptul de a trăi atunci când nu te mai simţi nicidecum atras
de lume şi când inima-ţi năzuieşte spre Cer, ba să trăieşti învăţându-i pe alţii
să iubească, cunoscând dezamăgirile Învăţătorului şi stăruind neostenit spre
a-i dărui Învăţătorului suflete? Fă mereu voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă voinţa
ta ţi-ar părea mai plină de vitejie, şi ai să fii sfânt ....
Sursa :
"Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 6,
pag. 450-451.
