Mustrarea de cuget a lui Iuda Iscarioteanul şi episoadele care-i ilustrează figura

     Îl văd pe Isus care se plimbă încetişor înainte şi înapoi pe o cărăruie de câmp luminată de lună. Este lună plină şi străluceşte cu faţa sa mare şi râzătoare pe un cer foarte senin. Dată fiind însă poziţionarea sa pe cer, tinzând către apus, deduc că trebuie să fie trecut de miezul nopţii.

    Isus umblă cugetând şi rugându-se, desigur, cu toate că eu nu aud niciun cuvânt. Nu pierde însă din ochi lucrurile care se află în preajma sa. O dată se opreşte ca să asculte surâzând cântul puternic al unei privighetori îndrăgostite, care scoate o melodie alcătuită toată numai din arpegii şi triluri şi note solo, bine susţinute, atât de puternice şi de prelungi încât pare cu neputinţă să iasă dintr-acea mică făptură numai pene. Pentru a nu o tubura nici măcar cu foşnetul sandalelor pe pietrişul de pe cărare sau cu cel al veşmântului pe iarbă, Isus s-a oprit cu braţele încrucişate şi cu chipul ridicat şi surâzător. Îşi închide chiar pe jumătate pleoapele pentru a asculta mai concentrat, iar atunci când privighetoarea sfârşeşte cu un sunet ascuţit care suie, suie, tot suie pe scara terţei (dacă bine zic, după cum îmi amintesc, nu ştiu), terminând cu o notă foarte înaltă, pe care o susţine atât cât o ţine suflarea, El încuviinţează şi aplaudă-n tăcere, plecându-şi în două sau trei rânduri capul cu un surâs mulţumit.

     Acum însă se apropie de o tufă de caprifoi în floare, care înmiresmează cu putere din miile şi miile de calicii albe, asemănătoare cu nişte guri larg deschise de şarpe, în care tremură limba pistilurilor gălbui şi străluceşte urma aurie mare cât un deget de pe petala de jos. Florile, în lună, par încă mai albe, aproape argintii. Isus le admiră, le miroase şi le mângâie cu mâna.

     Se întoarce înapoi. Locul trebuie că este uşor ridicat, deoarece clarul de lună arată către sud ceva ce străluceşte ca sticla scăldat în lumina lunii, un ciob de lac, fără-ndoială, deoarece nu poate fi nici râu, nici mare, dat fiind faptul că se vede că-l mărginesc nişte coline de partea cealaltă faţa de unde se află Isus. Isus se uită la acea liniştită strălucire a apelor potolite în pacea nopţii de vară. Apoi se învârte puţin, întorcându-şi faţa de la sud la vest şi cătând la un sat ce se vede alb, la o departare de vreo doi kilometri, mai degrabă la mai puţin de doi kilometri decât la mai mult. Este un sat mare şi frumos. Zăboveşte privindu-l şi clatină din cap stăpânit de un gând care-l întristează adânc.

     După aceea îşi reia lenta plimbare şi ruga. Apoi se aşează pe un pietroi, la picioarele unui copac foarte înalt, luând poziţia-i obişnuită, cu coatele pe genunchi şi antebraţele în afară, cu mâinile împreunate în rugăciune.

     Stă aşa o vreme şi ar mai sta dacă un om, o umbră, nu ar înainta din desiş către El şi nu l-ar striga: „Învăţătorule?”

     Isus se întoarce, dat fiind faptul că acela care înaintează vine din spatele lui Isus, şi întreabă: „Iuda? Ce vrei?”

     „Unde eşti, Învăţătorule?”

    „La poalele nucului. Haide înainte.” Spunând acestea, Isus se ridică şi vine spre cărare, în bătaia lunii, pentru ca Iuda să-l poată vedea. „Ai venit, Iuda, să-i ţii puţin tovărăşie Învăţătorului tău?” Acum sunt aproape unul de celălalt, iar Isus îşi aşează cu dragoste o mână pe umărul ucenicului. „Ori poate e nevoie de Mine în Corazim?”.

     „Nu, Învăţătorule. Nu e nevoie. Am avut doar dorinţa să vin la Tine.”

     „Vino, dară. Este loc pentru amândoi pe piatra aceasta.”

     Se aşează foarte aproape. Tăcere. Iuda nu spune nimic. Se uită numai la Isus. Duce o luptă. Isus vrea să-i vină-ntr-ajutor. Cată la el cu blândeţe, dar şi pătrunzător.

     „Ce noapte frumoasă, Iuda! Uită-te cât este de curat totul! Eu cred că noaptea dintâi ce a râs pe Pământ şi peste somnul lui Adam în Paradisul pământesc nu a putut fi mai curată. Simţi cum mai miros florile acelea? Miroase-le, dar nu le rupe. Sunt atât de frumoase şi curate! M-am înfrânat şi Eu a le culege, pentru că aceasta înseamnă a le pângări. Nicicând nu-i bine să ne purtăm cu silnicie, nici cu plantele, nici cu animalele, nici cu omul. De ce să luăm viaţa cuiva? Este atât de frumoasă viaţa atunci când este întrebuinţată bine!...Iar florile acelea o întrebuinţează cum se cade, deoarece înmiresmează, îmbucurând cu înfăţişarea şi parfumul lor, dăruiesc miere albinelor şi fluturilor şi le oferă acestora aurul de pe pistilurile lor pentru a le aşeza mici stropi de topaz pe perlele aripilor, şi sunt un aşternut pentru cuiburi...De ai fi fost aici mai adineauri, ai fi auzit o privighetoare cântându-şi tare gingaş bucuria de a trăi şi de a-l lăuda pe Domnul. Dragele păsărele! Ce mai pildă le dau oamenilor! Ele se mulţumesc cu puţin şi nu vor decât lucruri îngăduite şi sfinte. Le ajunge un bob mic de grâu ori un viermişor pentru că Tatăl Creator este cel care li-l dă; şi dacă nu le au, nu simt mânie ori dispreţ, amăgindu-şi foamea trupului cu avântul inimii, care le face să cânte laudele Domnului şi bucuriile speranţei. Sunt fericite că sunt ostenite pentru că au zburat din zori şi până-n seară pentru a-şi face un cuib, călduţ, moale, sigur, dar nu din egoism, ci din dragoste faţă de pui. Și cântă pentru bucuria de a se iubi cinstit. Privighetoarea mascul cântă pentru privighetoarea femelă şi amândoi cântă pentru pui. Animalele sunt întotdeauna fericite, pentru că nu au remuşcări şi mustrări de cuget. Noi suntem cei care le facem nefericite, pentru că omul este rău, lipsit de respect, semeţ, crud. Și nu este de ajuns că este astfel cu semenii săi. El îşi revarsă răutatea pe cei mai mici ca el. Și cu cât are mai multe remuşcări înlăuntru-i, cu atât mai mult îl apasă conştiinţa şi se face mai crud faţă de ceilalţi. Aşa bunăoară, încredinţat sunt că acest cavaler ce-şi îmboldea cu patimă calul atât de asudat şi obosit, biciuindu-l de făcea să i se ridice pielea în dungi pe gât şi pe coapse, ba chiar şi pe nările cele moi şi pe pleoapele întunecate ce i se închideau pline de durere peste ochii atât de resemnaţi şi blânzi, nu avea sufletul liniştit. Ori urma să săvârşească o nelegiuire, încălcând cinstea, ori tocmai ce o săvârşise.” Spunând acestea, Isus tace şi cugetă.

     Iuda tace. Cugetă şi el. Apoi vorbeşte: „Cât e de frumos, Învăţătorule, să te aud grăind astfel. Totul se limpezeşte în ochi, în minte, în inimă ... şi totul redevine lesnicios. Îmi vine a zice: „Vreau să fiu bun!” Îmi vine deopotrivă să-ţi spun ... să-ţi spun ... să-ţi spun: „Învăţătorule, şi eu am sufletul tulburat! Nu-ţi fie scârbă de mine, Învăţătorule, Ție care-i iubeşti atât de mult pe cei curaţi !”

     „Ah! Iuda al meu! Mie să-mi fie scârbă? Prietene, fiule, ce te tulbură?”

     „Ține-mă cu Tine, Învăţătorule. Ține-mă strâns.... Am jurat să fiu bun după ce mi-ai vorbit cu atâta blândeţe. Am jurat să redevin Iuda cel din primele zile, care te urmam şi te iubeam aşa cum îşi iubeşte mirele mireasa, neavând alt dor fierbinte în afară de Tine, în Tine aflându-mi toată desfătarea. Aşa te iubeam, Isuse ...”.

     „Știu aceasta... şi te-am iubit pentru aceea... Dar încă te iubesc, o sărman prieten rănit ...”.

     „De unde ştii că sunt astfel? Știi şi din ce pricină?” ...

     Tăcere. Isus cată la Iuda cu nişte ochi tare blânzi ... Parcă nişte lacrimi i-ar face mai mari şi mai blânzi, potolindu-le strălucirea. Sunt ochii unui prunc nevinovat şi neînarmat care se dăruieşte pe de-a-ntregul în iubire.

     Iuda-i alunecă la picioare, cu faţa pe genunchi şi, ţinându-i strâns cu braţele coapsele, geme: „Ține-mă cu Tine, Învăţătorule ... ţine-mă... Trupul meu strigă precum un demon... iar - de cedez – de-acolo vine tot răul... Știu că Tu ştii, dar aştepţi să-ţi spun.... Este însă greu, Învăţătorule, să spui: „Am păcătuit”.

     „Stiu, prietene. Pentru aceea ar trebui să ne purtăm bine ca să nu trebuiască apoi să ne înjosim spunând: „Am păcătuit”. Însă, Iuda, şi în aceasta este un mare leac. Faptul de a trebui să ne sforţăm a mărturisi păcatul ne reţine de la el; iar dacă l-am săvârşit, suferinţa de a ne învinovăţi este deja pocăinţă mântuitoare. Dacă apoi cineva suferă nu atât din mândrie şi de teama de pedeapsă, ci pentru că ştie că, greşind, a stârnit durere, atunci, îţi  spun Eu, păcatul este şters. Iubirea este cea care izbăveşte”.

     „Eu te iubesc, Învăţătorule. Dar sunt atât de slab ... Ah! Tu nu poţi să mă iubeşti ! Tu eşti curat şi-i iubeşti pe cei curaţi.... Nu mă poţi iubi, pentru că eu sunt ... eu sunt ... Ah! Isuse, îndepărtează de la mine pofta simţurilor! Știi tu oare ce fel de demon este acesta?”

     „Știu. Nu m-am supus ei, dar îi cunosc glasul”.

     „Vezi? Vezi? Îţi este atât de scârbă de aceasta încât numai ce o pomeneşti şi chipul tău se tulbură... Ah! Nu mă poţi ierta!”

     „Iuda. Nu-ţi aduci aminte de Maria? Dar de Matei? Dar de acel vameş ce a devenit lepros? Dar de acea femeie romană desfrânată căreia i-am prorocit bogăţie în Cer, pentru că, după ce a primit iertarea-mi, avea să aibă tăria de a duce o viaţă sfântă?”.

     „Învăţătorule.... Învăţătorule... Învăţătorule... Ah! Cât rău mai am în inimă!... În seara asta am fugit.... am fugit din Corazim... deoarece, dacă rămâneam..., dacă rămâneam... eram pierdut. Știi... e ca şi cu unul ce bea şi se îmbolnăveşte. Medicul îl pune să nu mai bea vin şi alte licori îmbătătoare, iar acela se vindecă şi rămâne sănătos până ce nu simte iar gustul acela... Dacă însă cedează, o singură dată, şi simte iarăşi gustul... îl apucă o sete... o poftă de acea băutură... încât nu mai rezistă şi bea şi iarăşi bea... şi se îmbolnăveşte din nou... rămânând bolnav pentru totdeauna... nebun, posedat... posedat de acel demon al său... de acel demon al său...Ah ! Isuse, Isuse, Isuse!... Nu le spune aceasta celorlalţi... Să nu le spui ... Mi-e ruşine de toţi....”.

      „Nu şi de Mine”.

     Iuda nu înţelege bine. „Drept este! Iertare! Ar trebui să mă ruşinez mai mult de Tine decât de oricare altul, deoarece Tu eşti cel desăvârşit...”.

     „Nu, fiule. Nu asta am vrut să spun. Să nu te împiedice să vezi bine durerea ta, neliniştea ta, umilirea ta. Am vrut să spun că poate să-ţi fie ruşine de toţi, dar nu şi de Mine. Un fiu nu se teme şi nu se ruşinează de un tată bun şi nici un bolnav de un doctor bun. Unuia şi celuilalt avem a ne mărturisi fără teamă, pentru că primul iubeşte şi iartă, iar celălalt înţelege şi tămăduieşte. Eu te iubesc şi te vindec. Pentru aceea te iert şi te tămăduiesc. Spune-mi însă, Iuda, ce te aruncă-n mâinile demonului tău? Oare Eu? Fraţii? Femeile de moravuri uşoare? Nu, ci voinţa ta. Acum Eu te iert şi te vindec... Ce bucurie mi-ai făcut, Iuda al meu! Oricum mă bucuram deja mult de această noapte senină, înmiresmată, veselă de cântare, şi-l lăudam pe Domnul pentru ea. Acum însă bucuria ce mi-o dai tu depăşeşte acest clar de lună, aceste miresme, această pace, aceste cântări. Auzi? Privighetoarea pare a mi se alătura ca să-ţi spună împreună cu Mine că este fericită de voinţa ta cea bună, ea, mica frumos cântătoare atât de plină de dorinţa cea bună de a face cele pentru care a fost creată. La fel acest prim vânt al dimineţii, ce trece peste flori de le trezeşte, făcând să lunece în adâncul caliciului un diamant de rouă, ca acolo să-l afle-n curând fluturele şi raza de soare pentru ca primul să-şi potolească setea, iar cea de-a doua să-şi găsească o măruntă oglindă pentru marea-i strălucire. Uită-te. Apune luna. Se vestesc zorii prin acest îndepărtat cântec de cocoş. Întunericul şi fantasmele nopţii se risipesc. Vezi cât de iute şi de frumos a trecut timpul care, de nu ai fi venit la Mine, ar fi trecut printre dezgust şi remuşcare? Vino întotdeauna când îţi este frică de tine. Propriul eu !!! E un bun prieten, un mare ispititor, un mare duşman şi un mare judecător, Iuda! Și, vezi? Câtă vreme este un prieten sincer şi credincios dacă ai fi fost bun, ştie fi un prieten necinstit dacă nu eşti bun, iar – după ce ţi-a fost părtaş – se preschimbă-ntr-un judecător necruţător şi te chinuie cu mustrările sale.... El este crud atunci când mustră..., iar nu Eu ! Ei bine, să mergem. A trecut noaptea...”.

      „Învăţătorule, nu te-am lăsat să te odihneşti ... şi azi va trebui să vorbeşti mult...”.

     „M-am odihnit întru bucuria ce mi-ai dăruit-o. Nu aflu mai bună odihnă decât atunci când spun: „Azi am izbăvit pe cineva ce stătea să piară”. Vino, vino... Să coborâm la Corazim! Ah! De-ar putea cetatea aceasta să-ţi urmeze pilda, Iuda!”.

      „Învăţătorule...., ce le vei spune tovarăşilor mei?”

     „Nimic dacă nu întreabă... De-ntreabă, voi spune că am vorbit despre îndurările lui Dumnezeu... Este adevărat că am vorbit despre aceasta, iar tema este atât de vastă că o viaţă nu-i de-ajuns ca să o dezvolţi. Să mergem...”.

     Spunând acestea, coboară, amândoi înalţi, amândoi frumoşi, chiar dacă în chip diferit, dar la fel de tineri, Unul lângă celălalt, şi dispar pe după un pâlc de copaci....

      Isus spune:

     „Este un episod al îndurării precum acelea referitoare la Magdalena. Dar, dacă veţi face o carte, va fi mai bine dacă le înşiraţi în ordine cronologică mai degrabă decât tematică, mărginindu-vă a preciza la începutul sau la sfârşitul fiecărui episod cărei categorii îi aparţine.

     Mulţi au să se întrebe pentru ce zugrăvesc figura lui Iuda. Răspund.

     Figura lui Iuda a fost prea denaturată de-a lungul veacurilor, iar în ultima vreme a fost întru totul denaturată. În anumite şcoli s-a ajuns la apoteoză, făcându-se din el un fel de al doilea şi indispensabil făuritor al Mântuirii.

     Și apoi, mulţi se gândesc că el a cedat unui neprevăzut şi cumplit atac al Ispititorului. Nu. Fiece cădere are premisele sale. Cu cât o cădere este mai gravă, cu atât este mai pregătită. Faptele dinainte explică fapta. Nici nu se cade, nici nu se suie dintr-o dată, nici în bine, nici în rău. Nefericita dramă a lui Iuda vă poate da o mulţime de învăţăminte pentru a vă izbăvi şi a cunoaşte felul în care lucrează Dumnezeu, respectiv câtă îndurare are spre a-i izbăvi şi ierta pe aceia care coboară către Abis. Omul nu poate ajunge la delirul satanic în care l-ai văzut zbătându-se pe Iuda după Nelegiuire decât dacă este pe de-a-ntregul stricat de suflarea Infernului, pe care a respirat-o preţ de ani şi ani cu voluptate. Atunci când cineva săvârşeşte o nelegiuire, târât fiind la aceasta de un eveniment neprevăzut care-i ia minţile, suferă, dar ştie ispăşi, deoarece unele părţi ale inimii îi sunt încă neatinse de veninul infernal.

     Celor care neagă existenţa Satanei – deoarece îl au atât de mult în ei încât nu-şi mai dau seama că e acolo, respirându-l şi făcându-l parte din ei înşişi – Eu le arăt că Satana există. Este veşnic şi nu-şi schimbă mijloacele întrebuinţate spre a face din voi victimele sale.

     Ajunge acum. Tu rămâi cu pacea mea.”

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 7, pag. 293-300.