ÎNVIEREA LUI LAZĂR

CRISTOS A ÎNVIAT !

Aş fi vrut să postez "Învierea lui Isus", dar pentru că nu am încă vol. 10

(nu s-a tradus în limba română) din "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vă rog să primiţi, de această sărbătoare, postarea : "Învierea lui Lazăr".

     Isus vine înspre Betania de la En-Semeş. Trebuie că au făcut un drum cu adevărat obositor, suind pe cărările prăpăstioase de pe muntele Adonim. Apostolii, rămaşi fără suflare, cu greu se ţin după Isus care umblă iute, de parcă dragostea l-ar duce pe aripile-i de foc. Isus are un surâs radios pe când merge înaintea tuturor, cu capul ridicat sub razele calduţe ale soarelui de amiază.

     Mai înainte de a ajunge la cele dintâi case din Betania, e văzut de un băieţandru desculţ care se îndreaptă spre fântâna de lângă sat cu un canceu gol de aramă. Scoate un ţipăt. Lasă ulciorul pe jos şi o ia la sănătoasa, fugind cât îl ţin picioarele, către mijlocul satului.

     „De bună seamă se va fi ducând să dea de veste că soseşti”, remarcă Iuda Tadeul după ce a surâs ca toţi ceilalaţi de hotărârea...energică a băieţandrului, care şi-a lăsat până şi canceul la îndemâna primului venit.

     Aşezarea, văzută aşa, de aici de lângă fântana care este ceva mai sus decât satul, pare liniştită, parcă pustie. Numai fumul cenuşiu ce se ridică din cămine arată că prin case femeile se îndeletnicesc să pregătească mâncarea de amiază, iar câte un glas gros de bărbat ce se aude prin grădinile de măslini şi livezile întinse şi tăcute arată că bărbaţii sunt la lucru. Cu toate acestea, Isus preferă să o ia pe o uliţă ce trece prin spatele satului pentru a putea ajunge la Lazăr fără a atrage atenţia cetăţenilor.

     Au ajuns aproape la mijlocul drumului când îl simt pe la spate pe băieţandrul de mai devreme, care îi depăşeşte în goană, după care se înfige în mijlocul drumului de se uită la Isus, gânditor....

     „Pace ţie, micule Marcu. Ți-a fost frică de Mine, de ai fugit aşa?”, întreabă Isus, mângâindu-l.

     „Ba nu, nu mi-a fost frică, Doamne. Însă cum preţ de mai multe zile Marta şi Maria au trimis servi pe drumurile ce vin încoace să vadă de nu cumva soseşti, acum că te-am zărit, am dat fuga la ele să le spun că vii...”.

     „Bine ai făcut. Surorile aşa îşi vor pregăti inima pentru întâlnirea cu Mine”.

     „Nu, Doamne. Surorile nu se vor pregăti nicidecum, căci nu ştiu nimic. Cei de acolo nu au vrut să le spun. M-au înhăţat când am zis, intrând în grădină: „E aici Rabbi” şi m-au dat afară spunând: „Ori eşti un mincinos, ori un neghiob. El de acum nu mai vine, deoarece e limpede deja că nu mai poate face minunea”. Și, dat fiind că eu am zis că erai Tu în carne şi oase, mi-au dat două palme cum n-am mai încasat până acum.... Uite aici ce obraji roşii am. Îmi ard! Și m-au împins cât colo, spunând: „Asta ca să te cureţi fiindcă ai privit la un demon”. Iar eu te priveam spre a vedea de cumva te-ai preschimbat în demon. Dar eu nu văd aşa ceva... Eşti tot Isus al meu, frumos precum îngerii de care-mi vorbeşte măicuţa”.

     Isus se apleacă să-l sărute pe obrăjorii pălmuiţi, spunând : „Aşa o să-ţi treacă usturimea. Sunt îndurerat că ai avut de suferit din pricina mea....”.

     „Eu nu, Doamne, dat fiind că palmele acelea m-au făcut să capăt două sărutări de la Tine”, spune agăţându-i-se de picioare, sperând să mai capete şi altele.

     „Dar spune-mi tu, Marcu, cine anume te-a alungat? Oamenii lui Lazăr?”, întreabă Tadeul.

     „Nu. Iudeii. Vin pentru jeluire în toate zilele. Sunt tare mulţi! Sunt în casă şi în grădină. Vin devreme şi pleacă târziu. Par ei stăpâni aici. Se poartă urât cu toţi. Vezi că nu-i nimeni pe drumuri? În primele zile lumea stătea să vadă, dar apoi ... Acum numai noi, copiii, mai umblăm pentru .... Ah! Canceul meu! Și măicuţa care aşteaptă apa... Acum are să mă bată şi ea!....”.

     Surâd cu toţii înaintea tristeţii sale la gândul altor palme, iar Isus spune: Du-te atunci iute....”.

     „Atâta numai că... voiam să intru împreună cu Tine şi să te văd făcând minunea...”, spune, sfârşind: ”... şi să văd ce feţe scot ... ca să mă răzbun pentru palme...”.

     „Asta nu. Nu trebuie să doreşti răzbunare, ci să fii bun şi să ierţi... Dar măicuţa aşteaptă apa...”.

     „Mă duc eu, Învăţătorule. Știu unde locuieşte Marcu. Am să-i explic eu femeii ce şi cum şi am să te ajung din urmă...”, spune Iacob al lui Zebedeu, luând-o la goană.

     O pornesc iar încetişor la drum, iar Isus îl ţine de mână pe copilul care nu-şi mai încape în piele de bucurie...

     Iată-i ajunşi la poarta grădinii. Se duc pe lângă ea. Multe animale de călărit stau legate acolo, supravegheate de servii fiecărui proprietar. Murmurul care îi cuprinde pe aceştia atrage atenţia câte unui iudeu, care se întoarce spre poarta deschisă tocmai în clipa în care Isus pune piciorul în hotarul grădinii.

     „Învăţătorul!”, spun primii care-l văd, iar acest cuvant zboară ca foşnetul vântului de la un grup la altul, revărsându-se ca un val ce vine de departe să se zdrobească de mal, până la zidurile casei în care pătrunde, desigur dusă de mulţii iudei aflaţi de faţă ori de vreun fariseu, rabin, cărturar sau saducheu aflat ici şi colo.

     Isus se adânceşte în grădină foarte încet pe când toţi, deşi vin fuga de pretutindeni, se dau la o parte de pe drumeagul pe care păşeşte El. Și, dat fiindcă nimeni nu-l salută, El nu salută pe nimeni, ca şi cum nici nu i-ar cunoaşte pe mulţi dintre cei adunaţi acolo care se uită la El cu mânie şi ură în priviri, mai puţin aceia care, fiindu-i într-ascuns ucenici ori cel puţin având inima dreaptă chiar dacă nu-l iubesc ca şi Mesia, îl respectă ca pe un drept. Iar aceştia sunt Iosif, Nicodim, Ioan, Eleazar, celălalt Ioan cărturarul, pe care l-am văzut la înmulţirea pâinilor, şi celălalt Ioan, care a potolit foamea celor coborâţi de pe muntele fericirilor, Gamaliel cu fiul său, Iosua, Ioachim, Manaen, cărturarul Ioel al lui Abia, întâlnit la Iordan cu prilejul episodului cu Sabea, Iosif Barnaba învăţăcelul lui Gamaliel, Huza care se uită de departe la Isus, uşor intimidat să-l vadă după greşeala comisă, ori poate reţinut de a ieşi în evidenţă ca şi prieten de dorinţa de a păstra respectul celorlalţi. Cert este că nici prietenii ori cei ce stau la distanţă fără pizmă, şi nici duşmanii nu dau bineţe. Iar Isus nu o face nici El. S-a mărginit numai la o generală plecăciune în clipa în care a pus piciorul pe cărare. Apoi a înaintat ţeapăn, parcă înstrăinat de marea mulţime pe care o are împrejur. Băieţandrul umblă tot alături de El în straiele sale de ţărănuţ şi cu picioruşele desculţe de copil sărac, dar cu faţa luminoasă a cuiva care se bucură, cu ochişorii negrii, vioi, larg deschişi ca să vadă tot... şi ca să-i înfrunte pe toţi....

     Marta iese din casă într-un grup de oaspeţi iudei, printre care se numără Elchia şi Sadoc. Îşi pune mâinile streaşină la ochi pentru a-şi ajuta ochii obosiţi de plâns, pentru care e chinuitoare lumina, să vadă unde e Isus. Îl zăreşte. Se desparte de cei care o însoţesc şi fuge înspre El, care se află la câţiva paşi de bazinul ce străluceşte-n scânteieri, izbit cum e de soare. După o primă închinăciune, se aruncă la picioarele lui Isus, pe când spune într-o puternică hohotire de plâns: „Pace, Ție, Învăţătorule!”

     Și Isus i-a spus, de îndată ce a văzut-o aproape: „Pace ţie!”, şi şi-a ridicat mâna a binecuvântare, dând drumul mâinii copilului, care e luat de mână de Bartolomeu şi tras oleacă mai înapoi.

     Marta urmează: „Dar pace pentru serva ta nu mai este”. Îşi ridică faţa spre Isus, rămânând încă în genunchi, şi cu un strigăt de durere, care se aude bine în tăcerea ce s-a aşternut, exclamă: „Lazăr a murit! De ai fi fost Tu aici, el n-ar fi mort. Pentru ce nu ai venit mai devreme, Învăţătorule?”. Punând această întrebare, are un nedorit accent de mustrare. Apoi revine la tonul doborât al celui ce nu mai are tăria de a dojeni şi căruia i-a rămas drept unică mângâiere faptul de a-şi putea aminti cele din urmă gesturi şi dorinţe ale unei rude căreia a căutat să-i dea tot ce dorea, prin urmare neavând ce să-şi reproşeze „Atât de mult te-a chemat Lazăr, fratele nostru! ... Acum vezi? Eu sunt îndurerată şi Maria plânge şi nu-şi află pacea. El nu mai este aici. Tu ştii doar cât îl iubeam ! Nădăjduiam totul de la Tine! ...”.

     Un murmur de compasiune faţă de femeie şi de mustrare faţă de Isus, o încuviinţare a gândului subînţeles: „şi puteai să ne împlineşti ruga, deoarece meritam aceasta pentru iubirea ce-ţi purtăm, şi când colo Tu ne-ai dezamăgit”, se propaga de la un grup la altul printre clătinari de capete şi priviri batjocoritoare. Numai puţinii discipoli tăinuiţi răspândiţi prin mulţimea prezentă îl privesc cu compasiune pe Isus care o ascultă, foarte palid şi întristat, pe cea îndurerată vorbindu-i. Gamaliel, cu braţele încrucişate pe piept în largul şi bogatu-i veşmânt de lână foarte fină împodobită cu ciucuri albaştrii, stând uşor la o parte într-un grup de tineri între care se află şi fiul său şi Iosif Barnaba, cată ţintă la Isus, lipsit de ură, dar şi de iubire.

     După ce-şi şterge faţa, Marta prinde iarăşi a vorbi: „Dar eu nădăjduiesc şi acum, deoarece ştiu că orice lucru i-ai cere Tatălui tău, El îţi va da”. Este o dureroasă, eroică profesiune de credinţă, rostită cu un glas tremurând de plâns, cu neliniştea licărind în priviri, cu o ultimă nădejde ce palpită în inimă.

     „Fratele tău va învia. Ridică-te, Marta”.

     Marta se ridică, rămânând plecată în semn de veneraţie înaintea lui Isus, căruia îi răspunde: „Știu, Învăţătorule. Va învia în ziua de apoi”.

     „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Oricine crede în Mine, chiar dacă va fi mort, va trăi. Iar acela care crede şi trăieşte în Mine nu va muri în veci. Crezi tu oare toate acestea?”. Isus, care mai înainte vorbise cu un glas mai degrabă scăzut, numai pentru Marta, pentru a rosti aceste vorbe în care-şi proclama puterea de Dumnezeu, îşi ridică glasul, iar timbrul desăvârşit al acestuia răsună precum un sunet de aur în grădina cea întinsă. Un fior ca de spaimă îi cuprinde pe toţi cei aflaţi de faţă, după care însă unii rânjesc dând din cap.

     Marta, căreia Isus pare a vrea să-i inoculeze o speranţă tot mai puternică ţinându-i mâna pe umăr, îşi ridică faţa pe care o avea plecată în jos. Și-o ridică spre Isus aţintindu-şi ochii îndureraţi în luminoasele pupile ale lui Cristos şi, apăsându-şi mâinile la piept cu un alt fel de nelinişte, răspunde: Da, Doamne, eu cred aceasta. Cred că Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu venit în lume, şi că poţi tot ceea ce vrei. Cred. Acum mă duc să-i dau de veste Mariei” şi se duce de acolo iute, dispărând în casă.

     Isus rămâne acolo unde este. Mai exact, face câţiva paşi înainte şi se apropie de răzorul care înconjoară bazinul, răzor tot brobonit, de partea aceea, de apa pulverizată de ţâşnitoarea pe care un vântişor o face să se încline, ca şi cum ar fi o pană de argint, de partea aceea; şi pare a se pierde Isus în contemplarea săgetării peştilor pe sub vălul de apă limpede, a jocului lor care aşează virgule de argint şi reflexe de aur în cristalul apelor izbite de soare.

     Iudeii se uită la El cu atenţie. S-au despărţit fără vrere în grupuri foarte deosebite. De o parte, chiar în faţa lui Isus, sunt toţi aceia care-i sunt vrăşmaşi; deşi îndeobşte ei sunt dezbinaţi între ei din spirit sectar, acum par a se înţelege pentru a i se împotrivi lui Isus. Alături de El, în urma apostolilor, cărora li s-a adugat Iacob al lui Zebedeu, se află Iosif, Nicodim şi ceilalţi cu spirit binevoitor. Ceva mai încolo, Gamaliel, în aceeaşi poziţie şi de unul singur, deoarece fiul său şi învăţăceii s-au despărţit de el, împărţindu-se între cele două principale grupuri ca să fie mai aproape de Isus.

     Cu strigătu-i obişnuit: „Rabbuni!”, iese Maria din casă, alergând cu mâinile întinse către Isus şi aruncându-i-se la picioare; i le sărută hohotind tare. O seamă de iudei care se aflau cu ea în casă şi care au venit în urma ei, îşi împletesc plânsetele, de o sinceritate îndoielnică, cu al ei. Și Maximian, Marcela, Sara, Noemi au urmat-o pe Maria şi la fel toţi servii, iar tânguirile sunt puternice şi ascuţite. Eu cred că în casă nu a mai rămas nimeni. Marta, văzând-o plângând astfel pe Maria, plânge şi ea mai tare.

     „Pace ţie, Maria! Ridică-te! Uită-te la Mine! Pentru ce plângi precum aceia lipsiţi de speranţă?”. Isus se apleacă de-i spune încet aceste cuvinte, cu ochii în ochii Mariei care, stând în genunchi, sprijinită pe călcâie, îşi întinde către El mâinile într-un gest de invocare şi nu mai poate vorbi de cât de tare hohoteşte. „Oare nu ţi-am spus să nădăjduieşti fără de măsură pentru a vedea mărirea lui Dumnezeu? Oare s-a schimbat Învăţătorul tău ca tu să ai motiv să te nelinişteşti astfel?”.

     Însă Maria e surdă la cuvintele care ar vrea să o pregătească de acum la o bucurie prea mare după atâta nelinişte şi strigă, în sfârşit stăpâna pe glasul ei: Ah, Doamne! De ce nu ai venit mai devreme? Pentru ce te-ai depărtat aşa tare de noi? Știai doar că Lazăr era bolnav! De-ai fi fost Tu aici, nu ar fi murit fratele meu. De ce nu ai venit? Eu mai trebuia încă să-i arăt că îl iubesc. El trebuia să trăiască. Eu trebuia să-i arăt că stăruiam în bine. Atât l-am necăjit pe fratele meu! Și acum!  Iar acum, că îl puteam face fericit, mi-a fost luat! Tu puteai să mi-l laşi, dându-i sărmanei Marii bucuria de a-i aduce alinare după ce i-a dat atâta durere. Ah! Isuse! Isuse! Învăţătorul meu! Izbăvitorul meu! Nădejdea mea!”, şi se lasă iarăşi să cadă cu fruntea pe picioarele lui Isus, care sunt din nou spălate de lacrimile Mariei, şi geme: „Pentru ce ai făcut aceasta, o, Doamne?! O spun şi pentru aceia care te urăsc şi se bucură de cele întâmplate.... Pentru ce ai făcut aceasta, Isuse?!”. În glasul Mariei nu este mustrare, aşa cum a fost într-al Martei, ci numai neliniştea celei care, dincolo de durerea de soră o încearcă şi pe aceea de discipolă ce simte că s-a întunecat în inimile multora perspectiva asupra Învăţătorului său.

     Isus, stând foarte aplecat pentru a prinde aceste vorbe murmurate cu faţa la pământ, se ridică şi spune tare: „Maria, nu plânge! Și Învăţătorul tău suferă pentru faptul că a murit prietenul său credincios, ... pentru faptul de a fi trebuit să-l lase să moară...”.

     Ah! Ce mai rânjete pe faţă şi ce mai priviri de palidă bucurie au potrivnicii lui Cristos! Îl simt înfrânt şi se bucură, câtă vreme prietenii se întristează tot mai mult.

     Isus spune încă mai tare: „Eu însă îţi spun : nu plânge. Ridică-te! Uită-te la Mine! Crezi tu oare că Eu, care ţi-am arătat atâta iubire, am făcut aceasta fără motiv? Poţi oare crede că zadarnic ţi-am dat această durere? Vino. Să mergem la Lazăr. Unde l-aţi aşezat?” Isus, mai degrabă decât pe Maria şi Marta, care nu vorbesc, cuprinse cum sunt de un plâns încă mai puternic, îi întreabă pe toţi ceilalalţi, mai cu seamă pe aceia care, ieşind din casă împreună cu Maria, par cei mai tulburaţi. Poate vor fi fiind rudenii mai în vârstă, nu ştiu.

     Iar aceştia-i răspund lui Isus, care este vădit întristat: „Vino şi vezi” şi o pornesc către locul unde este mormântul, la capătul livezii, acolo unde pământul prezintă nişte unduiri şi nişte vine de rocă calcaroasă care ies în afară.

     Marta, alături de Isus care a silit-o pe Maria să se ridice şi o călăuzeşte, deoarece ea e orbită de multele lacrimi, îi arată cu mâna lui Isus unde se află Lazăr, iar atunci când ajunge aproape de locul acela, mai spune şi: „Acolo este îngropat, Învăţătorule, prietenul tău” şi arată înspre piatra aşezată pieziş pe gura mormântului.

     Ca să se ducă acolo, urmat de toţi, Isus a trebuit să treacă pe dinaintea lui Gamaliel. Dar nici El, nici Gamaliel nu au salutat. Gamaliel s-a alăturat apoi celorlalţi, oprindu-se, precum toţi ceilalţi farisei rigizi, la câţiva metrii de mormânt, pe când Isus se duce înainte, foarte aproape de el, împreună cu surorile, Maximian şi aceia care probabil că sunt rudenii. Isus cată la piatra cea grea care ţine loc de poartă mormântului şi alcătuieşte o grea oprelişte între El şi prietenul stins şi plânge. Plânsul surorilor sporeşte, ca şi acela al apropiaţilor şi rudelor. „Îndepărtaţi piatra aceea”, strigă Isus dintr-o dată, după ce şi-a şters lacrimile.

     Cu toţii au un gest de uimire şi un murmur străbate adunarea, căreia i s-au adăugat şi vreo câţiva locuitori ai Betaniei care au intrat în grădină şi s-au aşezat în urma oaspeţilor. Văd cum unii dintre farisei îşi ating fruntea şi dau din cap ca şi cum ar vrea să zică: „E smintit!”.

     Nimeni nu execută ordinul. Până şi cei mai credincioşi şovăie şi simt repulsie să facă asta. Isus rosteşte încă odată, mai tare, porunca, înspăimântând încă mai tare lumea care, cuprinsă de două simţăminte potrivnice, se mişcă de parcă ar vrea să fugă şi, imediat după, se apropie încă mai mult ca să vadă, gata să înfrunte duhoarea ce ar trebui să iasă din mormântul care Isus vrea să fie deschis.

     „Învăţătorule, nu-i cu putinţă”, spune Marta, străduindu-se să-şi înăbuşe plânsul pentru a putea vorbi. „E de patru zile deja acolo dedesubt, iar Tu ştii de ce fel de boală a murit! Numai iubirea noastră-l putea îngriji... Acum sigur miroase tare, în pofida balsamurilor... Ce vrei să vezi? Putreziciunea lui?.... Nu se poate.... şi pentru că am deveni necuraţi din pricina putreziciunii şi....”.

     „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, ai să vezi mărirea lui Dumnezeu? Îndepărtaţi piatra aceea. O voiesc!” Este un strigăt de voinţă dumnezeiască....

     Un „ah!” supus ies din toate piepturile. Chipurile pălesc. Câte unul tremură, de parcă ar fi trecut peste toţi vântul îngheţat al morţii.

     Marta îi face semn lui Maximian, iar acesta le porunceşte servilor să se înarmeze cu unelte în stare a mişca piatra cea grea.

     Servii se duc iute de acolo pentru a se întoarce mai apoi cu nişte târnăcoape şi pârghii tari. Și muncesc, vârând vârfurile lucioase ale târnacoapelor între stâncă şi piatră şi apoi înlocuindu-le cu pârghiile cele tari şi în sfârşit ridicând cu băgare de seamă piatra făcând-o să lunece dintr-o parte şi apoi târând-o cu grijă lângă peretele stâncos. O duhoare infectă iese din întunecata galerie subpământeană, făcându-i pe toţi să dea înapoi.

     Marta întreabă cu glas scăzut: „Învăţătorule, ai de gând să cobori acolo? Dacă da, e nevoie de torţe....”. Dar e palidă numai la gândul că ar vrea să facă asta.

     Isus nu-i răspunde. Îşi ridică ochii spre cer, îşi desface braţele în formă de cruce şi se roagă cu glas foarte puternic, scandând cuvintele: „Părinte! Eu îţi mulţumesc că mi-ai ascultat ruga. Știam că Tu întotdeauna mă asculţi. Dar am spus-o pentru aceştia care sunt aici de faţă, pentru poporul care mă înconjoară, pentru ca ei să creadă în Tine, în Mine şi să creadă că Tu m-ai trimis!”.

     Mai rămâne încă astfel preţ de câteva clipe şi pare cufundat într-un extaz, într-atât este de transfigurat, pe când, în tăcere, rosteşte şi alte tainice vorbe de rugă ori adoraţie. Nu ştiu. Ceea ce ştiu însă e faptul că este atât de spiritualizat încât nu-l poţi privi fără a simţi că-ţi tremură inima în piept. Pare că din trup se preschimbă în lumină, că se spiritualizează, că creşte în statură şi se înalţă de la pământ. Chiar dacă îşi păstrează culoarea părului, ochilor, pielii, straielor, nu ca la schimbarea la faţă pe Tabor, în timpul căreia totul s-a preschimbat în lumină şi orbitoare albeaţă, pare a emana lumină şi că totul în El devine lumină. Lumina pare a-i alcătui un halo de jur împrejur, mai cu seamă în jurul feţei ridicate spre cer, răpită desigur în contemplarea Tatălui.

     Rămâne aşa o vreme, după care redevine El, Omul, având însă o marcată maiestate. Înaintează până în pragul mormântului. Îşi mişcă braţele – pe care până acum le ţinuse desfăcute în formă de cruce, cu palmele îndreptate spre cer -  înainte, cu palmele în jos, mâinile intrând astfel în galeria subpământeană a mormântului şi strălucind albe în negreaţa ce umple galeria. Îşi adânceşte focul de azur al ochilor, a căror strălucire prevestind o minune acum e cu neputinţă de privit, în acea negreaţă mută şi, cu glas puternic, cu un strigăt mai înalt decât acela cu care a poruncit pe lac vântului să înceteze, cu un glas pe care nu i l-am auzit în timpul niciunei minuni, strigă: „Lazăr! Ieşi afară!” Glasul se rostogoleşte cu ecou în cavitatea mormântului şi iese de acolo propagându-se apoi prin întreaga grădină, revărsându-se peste denivelările colinelor din Betania, şi cred că se va fi ducând până la primele povârnişuri ale colinelor de dincolo de câmpuri, de acolo întorcându-se, repetat şi supus, ca o poruncă ce nu poate dispărea. Fapt e că din nespus de multe părţi se aude iarăşi: „afară! afară! afară!”

     Cu toţii au un freamăt mai intens şi, dacă curiozitatea îi ţintuieşte pe toţi locului, chipurile pălesc şi ochii se deschid largi, în timp ce gurile se întredeschid fără vrere, cu urletul de uimire deja în beregată.

     Marta, aflată ceva mai înapoi şi de o parte a lui Isus, îl priveşte parcă vrăjită pe Isus. Maria cade în genunchi, ea care nu s-a îndepărtat nici un pic de Învăţătorul său, cade în genunchi la buza mormântului, ţinându-şi o mână pe piept spre a-şi domoli bătăile inimii şi cu cealaltă prinzând inconştient şi convulsiv un capăt al hainei lui Isus, şi se poate vedea că tremură dat fiind faptul că haina se zbate uşor acolo unde o apucă mâna sa.

     O apariţie albă pare a ieşi din fundul adânc al galeriei subpământene. Mai întâi abia se zăreşte o liniuţă convexă, care mai apoi se preschimbă într-un oval, acestuia adăugându-i-se apoi linii mai largi şi mai lungi, tot mai lungi. Și cel care fusese mort, strâns în feşele sale, înaintează încetişor, tot mai vizibil, fantomatic, impresionant.

     Isus se dă înapoi, tot mai mult, pe nesimţite, dar necontenit, pe măsură ce acesta înaintează. Distanţa dintre ei este, prin urmare, mereu aceeaşi.

     Maria este silită să dea drumul acelui capăt de haină, dar nu se urneşte de unde e. Bucuria, emoţia, totul o pironeşte în locul unde se află.

     Un „ah!” tot mai lămurit iese din gatlejurile mai înainte astupate de chinul aşteptării, preschimbându-se dintr-un murmur abia perceptibil în glas şi din glas într-un strigăt puternic.

     Lazăr a ajuns de acum la baza mormântului şi se opreşte acolo, ţeapăn, mut, asemenea unei statui de ghips abia schiţată, adică lipsită de formă, adică o formă lungă, mai îngustă la cap şi la picioare, mai lată acolo unde este trunchiul, macabră ca moartea însăşi, fantomatică din pricina albeţei feşelor pe fondul întunecat al mormântului. În soarele care o izbeşte, feşele apar ici şi colo impregnate cu putreziciune.

     Isus strigă tare: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Daţi-i haine şi hrană”.

     „Învăţătorule!...”, spune Marta şi ar vrea poate să spună mai multe, dar Isus cată ţintă la ea, subjugând-o cu strălucitoarea-i privire şi spune: „Aici! Pe dată! Aduceţi un veşmânt. Îmbrăcaţi-l în văzul tuturor şi daţi-i să mănânce”. Dă porunci fără a se întoarce nicidecum să se uite la cei pe care-i are înapoi şi de jur împrejur. Ochii săi îi privesc numai pe Lazăr, pe Maria care se află aproape de cel înviat, nesinchisându-se de scârba pe care o stârnesc altora feşele putrede, şi pe Marta care respiră cu greutate de parcă ar sta să-i crape inima şi nu ştie dacă să-şi strige bucuria ori să plângă.....

     Servii grăbesc să îndeplinească porunca. Noemi este cea care dă cea dintâi fuga şi tot prima se întoarce ţinând pe braţ nişte straie. Nişte unii dezleagă laţurile feşelor după ce şi-au suflecat mânecile şi sumes veşmintele pentru a nu atinge putreziciunea lipicioasă. Marcela şi Sara se întorc cu amfore cu miresme, urmate de servi, aceştia aduc care lighene şi cancee cu apă caldă, aburind, care nişte vase şi căni pline de lapte, vin, fructe, turte acoperite cu miere.

     Feşele înguste şi foarte lungi, de in, îmi pare, cu margini groase pe ambele părţi, desigur ţesute special în acel scop, se desfac ca nişte suluri de panglici de pe o bobină mare şi se adună la pământ, atârnând greu din pricina aromelor şi putreziciunii. Servii le îndepărtează folosindu-se de nişte toiege. Au început de la cap şi totuşi şi acolo este putreziciune, desigur scursă din nas, din urechi, din gură. Linţoliul aşezat pe faţă e tot înmuiat cu aceste scursuri, iar chipul lui Lazăr, care apare foarte palid, scheletic, cu ochii ţinuţi închişi de pomada pusă în orbite, cu părul lipicios şi la fel bărbuţa cea rară de pe bărbie, este mânjit cu ele. Cade uşor linţoliul, giulgiul pus în jurul capului, pe măsură ce se desprind feşele tot mai jos, eliberându-i trunchiul pe care l-au strâns zile întregi şi redând formă omenească aceluia pe care-l făcuseră mai înainte asemănător unei mare crisalide. Umerii osoşi, braţe ca de schelet, coastele abia acoperite cu piele, burta scobită apar încetişor. Și, pe măsură ce cad feşele, surorile, Maximian, servii, se trudesc să îndepărteze primul strat de mizerii şi balsam şi stăruie până ce, tot schimbând apa curăţitoare datorită aromelor adăugate, pielea nu apare curată.

     Atunci când îi descoperă faţa şi poate să deschidă ochii, Lazăr îşi îndreaptă privirea spre Isus mai înainte încă de a se uita la surori; uită şi îşi abate gândul de la toate cele ce se petrec cu el privind, cu un zâmbet plin de dragoste pe buzele palide şi cu licăr de plâns în ochii adânciţi, la Isus al său. Și Isus îi surâde şi are o licărire de lacrimi în colţul ochilor, dar – fără a spune nimic – îşi îndreaptă privirea de la Lazăr la cer, iar Lazăr, înţelegând, îşi mişcă buzele într-o mută rugă.

     Marta crede că vrea să spună ceva, neavând încă glas şi îl întreabă: „Ce vrei să spui, Lazăre al meu?”

     „Nimic, Marta. Îi mulţumeam Celui Preaînalt”. Rostirea îi este neşovăielnică, iar glasul puternic. Lumea scoate un nou „oh!” a mirare.

     De acum l-au desfăcut până la şolduri, l-au eliberat şi curăţat şi pot să-l îmbrace cu tunicuţa cea scurtă, un fel de cămăşuţă care coboară mai jos de zona inghinală, căzând pe coapse.

     Îl pun să se aşeze ca să-i dezlege şi să-i spele picioarele. Pe măsură ce ies la iveală, Marta şi Maria scot un strigăt puternic arătând înspre picioare şi feşe. Iar, dacă pe feşele strânse la picioare şi pe giulgiul aşezat pe sub feşe scurgerile de putregai sunt atât de abundente încât alcătuiesc şiroaie pe pânze, picioarele apar de tot cicatrizate. Numai nişte cicatrici roşu-cianotice rămân indicând unde se aflau cangrenele.

     Lumea, toată, strigă mai tare a mirare; Isus surâde şi zâmbeşte şi Lazăr uitându-se preţ de o clipă la picioarele vindecate, după care se reculege din nou cătând la Isus. Pare a nu se mai putea sătura să se uite la El. Iudeii, fariseii, saducheii, cărturarii, rabinii vin înainte, atenţi să nu-şi pângărească straiele. Se uită de foarte aproape la Lazăr. Se uită de foarte aproape la Isus. Dar nici Lazăr, nici Isus nu se sinchisesc de ei. Cată unul la altul şi nimic altceva nu mai contează.

     Iată că lui Lazar i se dau sandale în picioare. El se ridică în picioare, sprinten şi neşovăitor. Ia veşmântul pe care i-l întinde Marta îmbrăcându-l şi legându-şi de unul singur brâul, aranjându-şi cutele. Iată-l, slab şi palid, dar la fel ca toţi. Îşi spală din nou mâinile şi braţele până la coate, suflecându-şi mânecile. Și apoi, cu altă apă, se spală din nou pe faţă şi pe cap, până ce nu simte el că e cu totul curat. Îşi şterge părul şi faţa, îi dă servitorului înapoi prosopul şi se duce ţintă la Isus. Se prosternă. Îi sărută picioarele.

     Isus se apleacă, îl ridică, îl strânge la piept spunându-i: „Bine ai revenit, prietene al meu. Pacea şi bucuria fie cu tine. Trăieşte pentru a-ţi împlini fericita soartă. Ridică-ţi faţa ca să-ţi dau sărutul în chip de salutare”. Și spunând acesta, îl sărută, Lazăr sărutându-l la rându-i, pe obraji.

     Numai după ce l-a venerat şi sărutat pe Învăţătorul le vorbeşte Lazăr surorilor şi le sărută, după care îl sărută pe Maximian şi pe Noemi care plâng de bucurie şi pe unii dintre aceia care cred că sunt înrudiţi cu familia ori prieteni foarte apropiaţi. Apoi îi sărută pe Iosif, Nicodim, pe Simon Zelotul şi pe încă vreo câţiva.

     Isus se duce în persoană la un serv care ţine în braţe un platou cu de-ale gurii şi ia o turtă cu miere, un măr şi o cupă cu vin de îl îmbie cu ele pe Lazăr după ce le-a oferit şi binecuvântat, ca să afle mângâiere. Iar Lazăr mănâncă cu sănătoasa poftă a cuiva care se simte bine. Cu toţii scot din nou un „oh!” plin de mirare.

     Isus pare a nu avea ochi pentru nimeni altul în afară de Lazăr, dar în fapt cercetează totul şi pe toţi şi, văzând că – cu gesturi de mânie – Sadoc şi Elchia, Canania, Felix, Doras, Corneliu şi alţii dau să se îndepărteze, spune tare: „Aşteaptă o clipă, Sadoc. Am a vă spune o vorbă ţie şi alor tăi”. Respectivii se opresc cu nişte feţe de pungaşi. Iosif din Arimateia tresare de spaimă şi-i face semn Zelotului să-l ţină locului pe Isus.

     Dar El de acum se duce spre grupul celor pizmaşi şi spune cu voce tare: „De ajuns îţi este, o, Sadoc, ceea ce ai văzut? Mi-ai spus cândva că, pentru a crede, aveaţi trebuinţă, tu şi cei asemenea ţie, de a vedea realcătuindu-se şi recăpătându-şi sănătatea un mort descompus. Te-ai săturat de putreziciunea ce-ai văzut? Eşti tu în stare a mărturisi că Lazăr era mort şi că acum e viu şi sănătos aşa cum nu era de ani? Știu asta. Voi aţi venit încoace spre a-i ispiti pe aceştia, spre a sădi în ei o mai mare durere şi îndoială. Voi aţi venit aici ca să mă căutaţi, nădăjduind a mă afla ascuns în odaia muribundului. Aţi venit încoace nu dintr-un simţământ de dragoste şi din dorinţa de a-i aduce cinstire celui stins, ci pentru a vă încredinţa că Lazăr este mort de-a binelea şi aţi continuat să veniţi bucurându-vă tot mai mult cu cât trecea timpul. Dacă lucrurile ar fi mers aşa cum nădăjduiaţi voi, cum credeaţi de acum că aveau să meargă, aţi fi avut de ce să vă bucuraţi. Prietenul care-i vindecă pe toţi, dar nu-şi vindecă prietenul. Învăţătorul care răsplăteşte credinţa tuturor, dar nu şi pe aceea vădită de prietenii săi din Betania. Mesia cel neputincios înaintea realităţii morţii. În acestea aţi aflat motiv să vă bucuraţi. Dar iată. Dumnezeu v-a răspuns. Niciun prooroc nu a putut vreodată realcătui ceea ce era descompus, iar nu numai mort. Dumnezeu a făcut-o. Iată acolo mărturia vie a ceea ce sunt Eu. Într-o zi Dumnezeu a luat tină şi a făcut cu ea o formă, suflând peste ea spirit de viaţă şi a apărut omul. Eu eram acolo de spuneam: „Să fie făcut omul după chipul şi asemănarea noastră”. Aceasta pentru că Eu sunt Cuvântul Tatălui. Astăzi, Eu, Cuvântul, am spus unui lucru ce era încă mai puţin decât tina, şi anume putregaiul: „Trăieşte” şi stricăciunea s-a realcătuit în carne, ba chiar în carne neatinsă, vie, pulsând. Iat-o acolo, cum se uită la voi. Iar trupului i-am unit din nou sufletul ce zăcea de zile întregi în sânul lui Avraam. L-am chemat de acolo înapoi prin voinţa mea, pentru că Eu pot totul, Eu, Cel viu, Eu, Regele Regilor căruia îi sunt supuse toate creaturile şi lucrurile. Acum ce-mi mai  răspundeţi?.

      Se află înaintea lor, înalt, strălucind în maiestate, cu adevărat Judecător şi Dumnezeu. Ei nu răspund nimic.

     El stăruie: „Încă nu vă este de ajuns ca să credeţi, ca să îmbrăţişaţi ceea ce este ineluctabil?”.

     „Nu ţi-ai ţinut decât o parte din făgăduinţă. Acesta nu este semnul lui Iona...”, spune aspru Sadoc.

     „Îl veţi avea şi pe acela. L-am promis şi îmi ţin promisiunea”, spune Domnul. Și altcineva aici de faţă, care aşteaptă un alt semn, are să-l capete. Și dat fiind faptul că este un om drept, are să-l primească. Voi însă nu. Voi rămâneţi ceea ce sunteţi”.

     Se roteşte un pic şi-l vede pe Simon, fiul lui Eliana. Se uită ţintă la el. Îi lasă baltă pe cei de adineauri şi, ajungând faţă în faţă cu el, îi spune cu glas scăzut dar tăios: „Ai noroc că Lazăr nu-şi aminteşte de şederea sa printre cei morţi! Ce-ai făcut cu tatăl tău, o, Cain?”.

     Simon fuge cu un strigăt de teamă, care se preschimbă apoi într-un urlet de blestem: „Să fii blestemat, o, Nazarineanule!”, la care Isus îi răspunde : „Blestemul tău suie la Cer şi din Cer Cel Preaînalt face să cadă din nou asupră-ţi. Eşti însemnat cu pecetea acesta, nenorocitule!”

     Se întoarce îndărăt, printre grupurile uluite, aproape înspăimântate. Dă peste Gamaliel care se îndreaptă spre drum. Cată la el, iar Gamaliel îl priveşte la rându-i. Isus îi spune, fără a sta locului: „Fii pregătit, o rabbi. Semnul are să vie în curând. Eu nu mint niciodată”.

     Grădina se goleşte uşor-uşor. Iudeii sunt uluiţi, dar cei mai mulţi emană mânie din toţi porii. Dacă privirile ar putea mistui ca flăcările, din Isus s-ar fi ales de mult numai cenuşă. Vorbesc, discută între ei ducându-se de acolo, atât de tulburaţi de înfrângerea suferită încât nu mai ştiu să-şi ascundă sub o prefăcută aparenţă de prietenie scopul prezenţei lor aici. Se duc fără a-i saluta pe Lazăr şi pe surori.

     Rămân în urmă unii care sunt cuceriţi de minune pentru Domnul. Între aceştia se numără Iosif Barnaba, care se aruncă în genunchi înaintea lui Isus şi-l adoră. Un altul este cărturarul Ioel al lui Abia, care face acelaşi lucru mai înainte de a pleca la rându-i. La fel fac şi alţii pe care nu-i cunosc, dar care trebuie că sunt influenţi.

     Între timp Lazăr, înconjurat de cei mai apropiaţi, s-au retras în casă. Iosif, Nicodim şi ceilalţi oameni buni îl salută pe Isus şi se duc. Pleacă, cu adânci închinăciuni, iudeii care stăteau lângă Marta şi Maria. Servii închid poarta. În casă se aşterne din nou liniştea.

     Isus cată în juru-i. Vede fum şi flăcări în fundul grădinii, în direcţia mormântului. Isus, singur, stând drept în mijlocul unei cărărui, spune: „Putreziciunea care este distrusă de foc.... Stricăciunea morţii.... Dar pe cea din inimi .... din acele inimi, niciun foc nu o va îndepărta.... Nici măcar focul iadului. Veşnică are să fie.... Ce mai grozăvie! Mai mare ca moartea.... Mai mult decât stricăciunea .... Și .... oare cine are să te izbăvească, o, Omenire, de vreme ce atâta îti place să fii pervertită? Vrei să fii pervertită. Și Eu... Eu, care am scos din mormânt un om cu un singur cuvânt ..., cu o mare de cuvinte... şi cu una de durere nu voi putea smulge din păcat omul, oamenii, milioane de oameni”. Se aşează şi-şi ascunde faţa-n mâini, doborât....

     Îl vede un serv care trece pe acolo. Se duce în casă. La puţină vreme iese din casă Maria. Se duce la Isus cu pas uşor, de parcă nici n-ar atinge pământul. Se apropie de El, spunându-i încet: „Rabbuni, eşti istovit... Vino, o, Doamne al meu. Apostolii tăi obosiţi s-au dus în casa cealaltă, toţi, mai puţin Simon Zelotul.... Plângi, Învăţătorule? De ce? ...”.

     Îngenunchează la picioarele lui Isus... Se uită atentă la El .... Isus o priveşte. Nu răspunde. Se ridică şi se îndreaptă spre casă, urmat fiind de Maria.

     Intră într-o sală. Lazăr nu se află acolo. Nu e nici Zelotul. Este acolo în schimb Marta, transfigurată de bucurie. Se întoarce spre Isus, lămurind: „Lazăr s-a dus să se îmbăieze ca să se purifice încă o dată. Ah! Învăţătorule! Învăţătorule! Ce să-ţi spun?”. Îl adoră cu toată fiinţa ei. Remarcă tristeţea lui Isus şi spune: „Eşti mâhnit, Doamne? Nu eşti oare fericit că Lazăr....”. I se naşte o bănuială: „Ah! Tu eşti grav faţă de mine. Am păcătuit. E drept”.

     „Amândouă am păcătuit, surioară”, spune Maria.

     „Nu. Tu nu. Ah! Învăţătorule, Maria nu a păcătuit. Maria a ştiut asculta. Numai eu nu m-am ştiut supune. Eu am trimis să fii chemat, pentru că... pentru că nu mai puteam auzi cum insinuau ei că Tu nu eşti Mesia, Domnul... şi nu mai puteam vedea suferinţa aceea.... Lazăr te dorea atât de mult. Atâta te mai striga..... Mă iartă, Isuse”.

     „Și tu nu zici nimic, Maria?, întreabă Isus.

     „Învăţătorule ...., eu.... Eu nu am suferit atunci decât ca femeie. Sufeream pentru că... Marta, jură, jură aici, înaintea Învăţătorului, că niciodată, niciodată nu ai să-i spui lui Lazăr despre delirul lui.... Învăţătorul meu...., Eu te-am cunoscut cu totul, o dumnezeiască Îndurare, în cele din urmă ceasuri ale lui Lazăr. Ah, Dumnezeul meu! Dar cât de mult m-ai iubit Tu, Tu care m-ai iertat, Tu, Dumnezeule, Tu, Cel pur, Tu...., dacă fratele meu, care totuşi mă iubeşte, fiind însă om, un simplu om, nu a iertat în adâncul inimii totul?! Nu. Nu zic bine. Nu a uitat trecutul meu şi, atunci când slăbiciunea morţii a întunecat în el bunătatea pe care eu am socotit-o uitare a trecutului, el şi-a urlat durerea, dispreţul pentru mine.... Ah! Maria plânge....

     „Nu plânge, Maria. Dumnezeu te-a iertat şi a uitat. Și sufletul lui Lazăr a iertat şi uitat, a voit a uita. Omul însă nu a putut uita totul. Iar atunci când trupul a dominat cu chinurile-i de pe urmă voinţa vlăguită, omul a vorbit”.

     „Nu m-am supărat, Doamne. Mi-a fost de folos spre a te iubi mai mult şi a-l iubi mai mult pe Lazăr. Însă din acea clipă şi eu am dorit să vii...., pentru că era prea tulburător să mă gândesc că Lazăr avea să moară neîmpăcat din pricina mea...., iar după, după aceea, când am văzut că eşti luat în râs de către iudei...., când am văzut că nu vii nici după ce a murit, nici măcar după ce eu te-am ascultat, nădăjduind fără măsură, sperând până ce s-a deschis mormântul ca să-l primească, atunci şi sufletu-mi a pătimit. Doamne, de am avut ceva de ispăşit, şi sigur am avut, eu am ispăşit, Doamne....”.

     Sărmana Maria! Îţi cunosc inima. Tu te-ai învrednicit de minune; fie ca aceasta să te întărească în a şti nădăjdui şi crede”.

     „Învăţătorul meu, de acum voi spera şi crede mereu. Nu am să mă mai îndoiesc niciodată, niciodată, Doamne. Am să trăiesc din credinţă. Tu mi-ai dat puterea de a crede ceea ce e de necrezut”.

     „Și tu, Marta? Tu ai învăţat ceva? Nu. Nu încă. Eşti Marta mea, dar încă nu eşti desăvârşita mea adoratoare. Pentru ce lucrezi în loc de a contempla? E mai sfânt lucrul acesta. Vezi? Tăria ta, deoarece este prea orientată spre cele pământeşti, a cedat înaintea constatării faptelor pământeşti ce par uneori fără leac. În fapt nu au leac lucrurile pământeşti dacă nu intervine Dumnezeu. De aceea are creatura nevoie să ştie crede şi contempla; să iubească cu plinătatea puterilor întregului om, cu gândul, cu sufletul, cu trupul, cu sângele; din toate puterile omului, o repet. Eu te doresc puternică, Marta. Eu te doresc desăvârşită. Nu ai fost în stare să asculţi pentru că nu ai fost în stare a crede şi nădăjdui deplin şi nu ai ştiut a crede şi nădăjdui, pentru că nu ai ştiut iubi deplin. Eu însă te absolv de aceasta. Te iert, Marta. L-am înviat pe Lazăr azi. Acum îţi dăruiesc o inimă mai puternică. Lui i-am redat viaţa. Ție-ţi insuflu puterea de a iubi, de a crede şi nădăjdui în chip desăvârşit. Acum fiţi fericite şi împăcate. Iertaţi celor care v-au adus supărare în zilele acestea....”.

     „Doamne, în aceasta eu am păcătuit. Puţin mai devreme, bătrânul Canania care te-a luat în râs în zilele din urmă, i-am zis: „Cine a triumfat? Tu ori Dumnezeu? Batjocura ta ori credinţa mea? Cristos este Cel Viu şi este Adevărul. Eu ştiam că mărirea lui avea să strălucească mai cu putere. Iar tu, bătrâne, înnoieşte-ţi inima, de nu vrei să cunoşti moartea”.

     „Bine ai zis, dar nu te certa cu cei răi, Maria. Iartă. Iartă de vrei să-mi urmezi pilda.... Iată că vine Lazăr. Îi aud glasul”.

     Într-adevăr intră Lazăr, îmbracat în alte straie şi ras pe faţă, cu părul aranjat şi înmiresmat cu esenţe. Împreună cu el se află Maximian şi Zelotul.

     „Învăţătorule!”. Lazăr îngenunchează, adorându-l din nou.

     Isus îi aşează o mână pe creştet şi surâde spunând: „Încercarea a fost depaşită, prietene al meu, şi de tine, şi de surori. Acum fiţi fericiţi şi tari în a-i sluji Domnului. Ce-ţi amintesti, prietene, din cele trecute? Vreau să zic din ceasurile tale de pe urmă...”.

     „O mare dorinţa de a te vedea şi o mare pace dată fiind iubirea surorilor mele”.

     „Și ce te durea mai tare să laşi, murind?”.

     „Pe tine, Doamne, şi pe surori. Pe tine pentru că nu-ţi mai puteam servi, iar pe ele pentru că mi-au dăruit atâta bucurie...”.

     „Ah! Cât despre mine, frate...! , suspină Maria.

     „Tu încă mai multă decât Marta. Tu mi l-ai dat pe Isus şi m-ai făcut să înţeleg ce este Isus. Iar Isus mi te-a dăruit. Tu eşti darul lui Dumnezeu, Maria.

     „Aşa ai spus şi pe când mureai...”, spune Maria, cercetând chipul fratelui.

     „Pentru că acesta este lucrul la care mă gândesc într-una”.

     „Dar eu ţi-am adus atâta durere....”.

     „Și boala mi-a pricinuit durere. Dar prin ea nădăjduiesc că voi fi ispăşit păcatele vechiului Lazăr şi de a fi înviat, purificat, spre a fi demn de Dumnezeu. Tu şi cu mine, cei doi înviaţi spre a-i sluji Domnului, şi Marta între noi, ea care a fost mereu pacea casei”.

     „Auzi, Maria? Lazăr rosteşte vorbe de înţelepciune şi adevăr. Acum Eu mă retrag şi vă las cu bucuria voastră....”.

     „Nu, Doamne. Tu rămâi cu noi, aici. Rămâi la Betania şi în casa mea. Are să fie frumos....”.

     „Am să rămân. Voiesc a te răsplăti pentru tot ce-ai pătimit. Marta, nu mai fii tristă. Marta crede că m-a îndurerat. Dar nu din pricina voastră sunt Eu îndurerat, ci din cauza acelora care nu vor să se mântuiască. Ei urăsc tot mai mult. Au inimile înveninate.... Ei bine...., să iertăm”.

     „Să iertăm, Doamne”, spune Lazăr cu surâsu-i blând.... Și, cu acest cuvânt, se sfârşeşte totul.

Sursa : „Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată” – Maria Valtorta, vol. 8, pag. 405-421