Aveţi credinţă (încredere) în Dumnezeu !

Pe ţarinile lui Iosif din Arimateia.

Înmulţirea grâului şi puterea credinţei

 

      Și aici este în toi lucrarea secerătorilor. Sau, mai bine spus, şi aici a fost plină de avânt munca secerătorilor. De acum coasele sunt inutile, pentru că nu mai stă drept un singur spic pe aceste câmpuri încă mai apropiate de ţărmul Mediteranei decât acelea ale lui Nicodim. Aceasta pentru că Isus nu s-a dus la Arimateia, ci pe moşiile pe care le are Iosif la câmpie, către mare, şi care, înainte de seceriş, trebuie că alcătuiau o altă mare, de spice şi mai mică de astă dată, până-ntr-atât sunt de întinse.

       O casă joasă, spaţioasă şi albă se află acolo, în mijlocul câmpurilor despuiate. Este o casă de ţară, dar bine întreţinută. Cele patru bătături ale sale se umplu de snopi şi iar snopi, aşezate în şiruri, aşa cum îşi rânduiesc soldaţii calabalâcul când fac popas pe câmp. Care după care duc acea comoară de pe câmpuri în bătături, şi o mulţime de oameni descarcă grâul şi-l leagă-n mănunchiuri, iar Iosif face turul bătăturilor supraveghind ca să se facă tot ce e de făcut şi să se facă bine.

       Un ţăran, de sus de pe grămada de mănunchiuri aflate într-un car, vesteşte: „Am terminat, stăpâne. Tot grâul e acum la tine-n bătătură. Acesta este cel din urmă car de pe ultima-ţi moşie”.

       „Preabine. Descarcă şi apoi dezleagă boii de-i du la bazine şi apoi la grajduri. Au lucrat bine şi-şi merită odihna. Și voi toţi aţi lucrat bine şi sunteţi vrednici de odihnă. Însă cea din urmă osteneală are să vă fie uşoară, căci inimilor bune le aduce uşurare bucuria altora. Acum îi voi chema să vie pe fiii lui Dumnezeu şi o să le dăm darul Tatălui.  Avram, du-te de-i cheamă”, spune apoi întorcându-se  către un ţăran cu chip de patriarh, care probabil este întâiul între servii ţărani de pe această proprietate a lui Iosif. Mă gândesc că trebuie să fie aşa pentru că văd cum ceilalţi servi vădesc respect faţă de acest bătrân, care nu lucrează, ci supraveghează şi povăţuieşte ajutându-şi stăpânul.

       Și bătrânul se duce ... Văd cum se îndreaptă înspre o construcţie întinsă şi foarte joasă, asemănătoare mai degrabă cu un şopron decât cu o casă, înzestrată cu două porţi uriaşe care ajung până la marginea streşinii. Mă gândesc că va fi fiind un fel de magazie unde stau la adăpost carele şi celelalte unelte agricole. Intră acolo şi iese apoi urmat de o amestecată şi sărmană mulţime de oameni de toate vârstele .... şi loviţi de toate mizeriile .... Sunt între ei fiinţe slabe, dar lipsite de beteşuguri trupeşti, după cum sunt oameni chirciţi, orbi, ciungi, bolnavi cu ochii ... Sunt multe văduve cu mulţi orfani în jur şi iarăşi neveste ale câte unui bolnav, triste, pierite, descărnate din pricina a atâta veghe şi sacrificii pentru îngrijirea bolnavului.

       Vin înainte cu acea înfăţişare caracteristică oamenilor săraci atunci când se duc într-un loc în care vor fi miluiţi, având o anume timiditate în priviri, acea jenă a săracului cinstit ori un surâs care răsare peste tristeţea pe care au întipărit-o zilele cele triste pe chipurile supte ori iarăşi o mică scânteie de triumf, ca un fel de răspuns la încrâncenarea sorţii în necontenitele zile triste ce-i spune: „Astăzi, iată că e şi pentru noi zi de sărbătoare, azi e sărbătoare, e bucurie, e uşurare pentru noi!”.

       Iar cei mici fac ochii mari înaintea mănunchiurilor de snopi, mai înalte decât casa, şi spun arătând către măicuţe: ”Astea-s pentru noi? Ah, ce frumoase-s!” Cei vârstnici murmură: „Cel Binecuvântat să-l binecuvânteze pe cel milos!”. Cerşetorii – cei chirciti, ori orbi, ori ciungi, ori bolnavi cu ochii – spun: „Vom avea în sfârşit şi noi pâine, fără a trebui să-ntindem într-una mâna!”. Iar cei bolnavi le spun rudelor: „Cel puţin aşa ne vom putea îngriji ştiind că nu aveţi voi a suferi din pricina noastră. Acum leacurile au să ne facă bine”. Iar rudele le spun celor bolnavi: „Vedeţi? Acum nu veţi mai spune că noi postim ca să vă lăsăm vouă câte o îmbucătură. Veseliţi-vă, aşadar! ...” Iar văduvele le spun micilor orfani : „Făpturi ale mele, va trebui să-l binecuvântăm mult pe Părintele Ceresc care va ţine loc de tată şi pe bunul Iosif care este vătaful său. Acum nu o să vă mai auzim plângând de foame, copii care nu le aveţi decât pe maicuţele voastre care să vă deie ajutor... sărmane mame care n-au altă bogăţie decât inima lor ...” Corul acesta de glasuri şi tot spectacolul te-mbucură, dar nu pot să nu-ţi şi aducă lacrimi în ochi ...

       Iar Iosif, odată ce-i are înainte-i pe aceşti nefericiţi, începe să răzbată printre rânduri, să-i cheme unul câte unul, întrebându-i câţi sunt în familie, de câtă vreme au rămas unele văduve, de câtă vreme sunt alţii bolnavi şi aşa mai departe ... şi ia aminte. Pentru fiecare caz în parte le porunceşte servilor ţarani: „Aici dai zece. Aici dai treizeci”.

       „Dă-i şaizeci”, spune după ce l-a ascultat pe un bătrân pe jumătate orb care-i vine înainte cu şaptesprezece nepoţi, cu toţii sub doisprezece ani, copiii a doi fii ai săi, băiatul mort la secerişul de cu un an înainte, iar fata la naştere ... şi spune bătrânul: „soţul s-a mângâiat şi s-a dus la altă cununie după un an, trimiţându-i acasă pe cei cinci fii ai săi şi spunându-mi că avea să le poarte de grijă. Dar n-am căpătat niciodată vreun ban! .... Acum a murit şi femeia şi sunt singur ... cu aceştia ...”.

       „Dă-i şaizeci, taicii bun. Iar tu, taică, rămâi aici, că după am să-ţi dau haine pentru copii”.

       Servul îi atrage luare aminte că, dacă dă tot câte şaizeci de snopi deodată, nu are să ajungă grâul pentru toţi ...

       Dar unde ţi-e credinţa? Oare pentru mine adun eu snopii şi îi împart? Nu. Ci pentru fiii cei mai dragi ai Domnului. Domnul însuşi are să poarte de grijă ca aceştia să ajungă pentru toţi”, îi răspunde Iosif servului.

       Da, stăpâne. Dar numărul e tot acelaşi...”

       Și credinţa la fel. Iar eu, spre a-ţi arăta că toate le poate credinţa, poruncesc să se îndoaie măsura dată deja celor dintâi. Cei care au căpătat zece să mai primească zece, iar cei care au primit douăzeci să mai capete alţii douăzeci şi bătrânului să i se deie o sută douăzeci. Fă! Faceţi aşa!”.

       Servii ridică din umeri şi execută. Și împărţeala continuă în uimirea plină de bucurie a celor miluiţi, care văd că li se dă într-o măsură ce le întrece până şi cele mai nebuneşti aşteptări. Iar Iosif surâde din această pricină, mângâindu-i pe cei mici, care se străduiesc să-si ajute măicuţele ori le dă o mână de ajutor chirciţilor care-şi alcătuiesc legăturica, îi ajută pe bătrânii prea dărâmaţi ca să lege mănunchiul ori pe femeile prea vlăguite şi cere să fie duşi deoparte doi bolnavi ca să fie miluiţi şi cu alte ajutoare, aşa cum a făcut cu bătrânul cel cu şaptesprezece nepoţi. Grămezile, mai înalte decât casa, au scăzut de acum foarte tare, ajungând aproape la pământ. Însă cu toţii şi-au primit partea, într-o măsură îmbelşugată.

        Iosif întreabă: „Câţi snopi au mai rămas ?”

        „O sută douăsprezece, stăpâne”, spun servii după ce numără snopii rămaşi.

        „Bine. Veţi lua ...”. Iosif parcurge lista numerelor pe care le-a însemnat şi apoi spune: „Veţi lua cincizeci. Le veţi ţine pentru însămânţare, căci e sămânţă sfântă. Iar ceilalţi să fie daţi, unul câte unul, fiecărui cap de familie aici de faţă. Sunt tocmai şaptezeci şi două căpetenii”.

        Servii ascultă. Duc sub pridvor cei cincizeci de snopi şi îi dau pe restul. Acum în bătături nu mai sunt marile grămezi aurii, însă pe jos se află şaptezeci şi două grămezi de diferite mărimi, iar stăpânii lor se zdrobesc să le lege şi încarce pe nişte roabe primitive ori pe nişte măgăruşi pieriţi pe care s-au dus să-i dezlege de la un gard de lemn aflat înapoia casei.

        Bătrânul Avram care a stat de vorbă cu cei mai însemnaţi dintre servii ţărani se apropie împreună cu aceştia de stăpân, iar acesta îi întreabă: „Ei bine? Văzut-aţi? Au ajuns pentru toţi? Ba chiar au şi rămas!”.

        „Dar, stăpâne! E la mijloc o taină! Câmpurile noastre nu au putut da atâta amar de snopi cât ai împărţit tu. Eu aici m-am născut şi am şaptezeci şi opt de ani. Secer de şaizeci şi şase de ani şi ştiu asta. Fiul meu avea dreptate. Făr’ de o taină nu am fi putut da atâta !....

        „Dar fapt este că am dat, Avram. Tu te aflai alături de mine. Snopii au fost daţi de către servi. Nu-i nicio vrăjitorie. Nu e închipuire. Snopii înca se mai pot număra. Sunt încă aici, chiar dacă împărţiţi în atâtea grămezi.

        „Da, stăpâne. Dar ... nu-i cu putinţă să fi dat câmpurile atâţia !”

        „Și cu credinţa cum rămâne, copiii mei? Și credinţa? Credinţa unde o lăsaţi? Oare putea Domnul să-l dezmintă pe servul său care făgăduia în Numele Său şi cu un ţel sfânt?

        „Asta-nseamnă că tu ai făcut o minune ?!”, întreabă servii, gata să-i şi înalţe osanale.

        „Nu sunt eu în stare să fac minuni. Sunt un biet om. Domnul este cel care a săvârşit minunea. Mi-a citit în inimă şi a văzut acolo două dorinţe: cea dintâi era de a vă aduce la credinţa mea. Cea de-a doua era cea de a da mult, mult, mult acestor nefericiţi fraţi ai mei ... Dumnezeu mi-a încuviinţat dorinţele... şi a săvârşit-o. Binecuvântat fie El pentru aceasta!”, spune Iosif plecându-se cu reverenţă ca şi cum ar fi înaintea unui altar.

        „Și servul său împreună cu El”, spune Isus care a rămas până acum ascuns după colţul unei căsuţe împrejmuite cu un gard viu, nu ştiu dacă un cuptor ori un teasc şi care acum se înfăţişează de-a dreptul în bătătura unde se află Iosif.

        „Învăţătorul meu şi Domnul meu!!”, exclamă Iosif, căzând în genunchi spre  a-l cinsti pe Isus.

        „Pace ţie. Am venit să te binecuvântez în numele Tatălui ca să răsplătesc dragostea şi credinţa ta. Sunt oaspetele tău în seara aceasta. Mă primeşti?”

        „Ah! Învăţătorule! Mai întrebi? Atâta doar că ... Atâta doar că aici nu am să-ţi pot aduce cinstire ... Mă aflu printre servi ţărani ... în casa mea de la ţară ... Nu am veselă fină, nu am maeştrii într-ale ospeţelor şi nici servi înzestraţi ... Nu am nici bucate fine ... nici vinuri alese... Nu am nici prieteni... Are să fie o primire tare sărăcăcioasă... Dar Tu te vei vădi înţelegător... Oare pentru ce nu mi-ai dat de ştire, Doamne? Aş fi purtat de grijă ... Numai alaltăieri au fost pe aici Hermas şi ai săi... Ba chiar m-am slujit de ei ca să le dau de ştire acestora cărora voiam a le da, a le da înapoi, ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu... Însă Hermas nu mi-a spus nimic! De-aş fi ştiut! ... Îngăduie-mi, Învăţătorule, să dau porunci, să caut a remedia... De ce surâzi astfel?, mai întreabă apoi Iosif care e tare răvăşit de neaşteptata bucurie şi de situaţia pe care o socoteşte...dezastruoasă.

        „Surâd de câte zadarnice griji îţi mai faci. Dar oare ce cauti tu, Iosif? Cauţi ce ai?”.

        „Ce să am? Nu am nimic”.

        „Ah, cât eşti de om acum! Oare de ce nu mai eşti Iosif cel numai spirit de ceva mai devreme, atunci când vorbeai ca un înţelept? Atunci când făgăduiai, sigur, dată fiindu-ţi credinţa şi pentru a da credinţă?”

        „Ah! Ai auzit?”

        „Am auzit şi am văzut, Iosif. Gardul acela de lauri a fost foarte de folos ca să văd că nu a pierit ceea ce am semănat în tine. Pentru aceasta-ţi spun că îţi faci zadarnic griji. Nu ai maeştrii într-ale servitului şi nici servi înzestraţi? Dar acolo unde se trăieşte dragostea, acolo e Dumnezeu, iar acolo unde este Dumnezeu, acolo sunt şi îngerii săi. Oare ce maeştrii în treburile casei pot fi mai buni ca ei? Nu ai bucate şi nici vinuri alese? Oare ce bucate şi ce băuturi voieşti să-mi dai mai alese decât iubirea pe care ai avut-o faţă de aceştia şi pe care o ai faţă de Mine? Nu ai prieteni care să-mi aduci cinstire? Și aceştia ce sunt? Ce prieteni mai dragi poate avea Învăţătorul ce poartă numele de Isus decât săracii şi nefericiţii? Haide, Iosif! Nici măcar de s-ar întoarce Irod spre bine şi mi-ar deschide sălile sale pentru a mă primi şi a-mi aduce cinstire, într-un palat purificat, şi de s-ar afla cu el capii tuturor castelor ca să-mi aducă onoruri, tot nu aş avea o curte mai aleasă decât aceasta căreia voiesc şi Eu să-i spun o vorbă şi să-i dau ceva în dar. Îmi îngădui?”

       „Ah, Învăţătorule! Dar tot ceea ce vrei Tu voiesc şi eu! Porunceşte numai”.

       „Spune-le să se adune şi să se adune şi servii.... Pentru noi se va găsi mereu o bucată de pâine... E mai bine ca acum să asculte cuvintele mele mai degrabă decât să alerge de colo-colo prinşi cu nişte sărmane griji”.

       Lumea se îngrămădeşte iute, plină de uimire ...

       Isus vorbeşte: Aţi aflat de acum aici faptul că credinţa poate înmulţi grâul atunci când o atare dorinţă izvorăşte din dragoste. Dar nu vă mărginiţi credinţa la nevoile trupeşti. Dumnezeu este Cel care a creat cel dintâi spic de grâu şi de atunci grâul a dat mereu spic pentru pâinea oamenilor. Însă Dumnezeu este deopotrivă Cel care a creat Raiul şi acesta-şi aşteaptă locuitorii. El a fost creat pentru cei care trăiesc întru Lege şi rămân credincioşi în pofida încercărilor dureroase ale vieţii. Aveţi credinţă şi veţi izbuti să vă păstraţi sfinţi cu ajutorul Domnului, aşa după cum a izbutit Iosif să vă deie grâul într-o măsură îndoită pentru a vă face de două ori mai fericiţi şi pentru a-i întări în credinţă pe servii săi. Cu adevărat, cu adevărat vă spun că, de ar avea omul credinţă în Domnul, şi aceasta pentru un motiv bun, nici măcar munţii, aşa cum stau ei înfipţi cu măruntaiele lor de stâncă în pământ, nu ar putea rezista şi, la porunca aceluia care se încrede în Domnul, s-ar urni din loc. Aveţi voi oare credinţă în Dumnezeu?, întreabă, adresându-se tuturor.

       „Da, o, Doamne!”

       „Cine este Dumnezeu după voi?”

       „Părintele Preasfânt, aşa cum învaţă ucenicii lui Cristos”.

       „Și Cristos cine este după voi?”

       „Izbăvitorul, Învăţătorul, Cel Sfânt!”

       „Numai atât?”

       „Fiul lui Dumnezeu. Însă nu-i voie să o spunem, pentru că fariseii ne prigonesc dacă zicem asta”.

       „Dar voi credeţi oare că asta este?”

       „Da, o, Doamne!”

       „Ei bine, creşteţi atunci întru credinţa voastră. Chiar dacă voi veţi tăcea, pietrele, plantele, stelele, pământul, toate lucrurile vor proclama că Cristosul este adevăratul Mântuitor şi Rege. O vor proclama în ceasul înălţării sale, atunci când El va fi înveşmântat în purpura preasfântă şi va purta cununa Mântuirii. Ferice de aceia care pot să creadă aceasta încă de pe acum şi care o vor crede înca mai mult atunci, având credinţă în Cristos şi, pentru aceea, viaţa cea veşnică. Oare aveţi voi o atare credinţă de nezdruncinat în Cristos?

       „Da, o, Doamne! Arată-ne unde este El, iar noi îl vom ruga să sporească credinţa noastră spre a fi fericiţi în acest chip”. Ultima parte a rugii o rostesc nu doar săracii, dar şi servii, apostolii şi Iosif.

       „Dacă veţi avea atâta credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi păstra această credinţă, perlă preţioasă, în inimă fără a lăsa să vi-o răpească niciun lucru omenesc ori supraomenesc şi rău, veţi putea să spuneţi şi voi acelui dud puternic care umbreşte fântâna lui Iosif: „Dezrădăcinează-te de acolo şi înfige-ţi rădăcinile în valurile mării”.

       „Dar unde este Cristos? Noi îl aşteptăm ca să fim tămăduiţi. Ucenicii nu ne-au vindecat, ci ne-au spus: „El poate să facă aceasta”. Noi am vrea să ne vindecăm spre a putea muncii”, spun oamenii bolnavi sau dizabili.

       „Și credeţi voi că poate aceasta Cristos?”, întreabă Isus, făcându-i semn lui Iosif să nu spună că El este Cristos.

       „Credem. El este Fiul lui Dumnezeu. Toate le poate”.

       „Da. Toate le poate ... şi toate le vrea!”, strigă Isus, întinzându-şi poruncitor braţul cel drept şi lăsându-l în jos ca pentru a jura. Apoi sfârşeşte cu un strigăt puternic: „Și aşa facă-se, spre mărirea lui Dumnezeu!”

       Spunând acestea, dă să se îndrepte spre casă. Însă cei vindecaţi, vreo douăzeci la număr, urlă, dau fuga şi-l cuprind într-o încurcătură de mâini întinse ca să-l atingă, ca să-l binecuvânteze, ca să-i caute mâinile, veşmintele, ca să i le sărute şi să i le mângâie. Îl despart de Iosif şi de toţi ceilalţi ...

       Iar Isus surâde, mângâie, binecuvântează ... Se eliberează uşurel şi, urmărit în continuare, dispare în casă, pe când osanale suie spre cerul care se face violet sub primele umbre ale amurgului.

 

Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 6, pag. 333-340.