Predica de pe
munte a lui ISUS:
(....)
Dumnezeu nu vă sileşte să gândiţi într-un
anume fel şi nici să deveniţi sfinţi. Voi sunteţi liberi. El însă vă redă
puterea. Vă redă libertatea, scăpându-vă de sub stăpânirea Satanei. De voi
depinde dacă vă veţi pune iarăsi jugul infernal ori de-i veţi da sufletului
vostru aripi de înger. Totul de voi depinde, dar pe Mine mă aveţi drept frate
pentru a vă călăuzi şi a vă hrăni cu mâncarea cea nepieritoare.
„Cum se poate aşadar ajunge la Dumnezeu şi
cum se poate dobândi Împărăţia pe o cale mai blândă, pe o cale mai puţin aspră
decât aceea de pe Sinai”, întrebaţi voi.
Nu există altă cale. Aceea este calea,
dar haideţi să o privim altminteri decât sub semnul ameninţării, şi anume sub
acela al iubirii. Să nu spunem: „Vai de noi de nu vom face aceasta!”, tremurând
de frică aşteptând să cădem în păcat, ştiind că nu ne stă în putinţă să nu păcătuim.
Să spunem însă: „Ferice de mine de voi face aceasta!” şi, cu avântul bucuriei
de peste fire, întru bucurie, să ne avântăm către aceste fericiri, care se nasc
dintru respectarea Legii aşa cum se ivesc corolele de trandafiri dintr-o tufă
de spini.
„Ferice
de mine de am să fiu sărac cu spiritul, pentru că a mea va fi atunci Împărăţia
Cerurilor !
Ferice
de mine de am să fiu blând, pentru că astfel am să moştenesc Pământul !
Ferice
de mine de am să fiu în stare să plâng fără a mă răzvrăti, pentru că mângâiat
voi fi !
Ferice
de mine de am să fiu înfometat şi însetat de dreptate mai degrabă decât de pâinea
şi vinul care satură trupul. Dreptatea mă va îndestula !
Ferice
de mine de am să fiu îndurător, pentru că astfel îmi va fi dată dumnezeiasca îndurare
!
Ferice
de mine de am să fiu curat cu inima, deoarece aşa Dumnezeu are să se aplece
asupra inimii mele curate, iar eu am să-l văd !
Ferice
de mine de am să am spiritul păcii, pentru că atunci Dumnezeu mă va numi fiu al
său, deoarece întru pace sălăşluieşte iubirea, iar Dumnezeu este Iubirea care-l
iubeşte pe cel care i se aseamănă !
Ferice
de mine de am să fiu prigonit pentru credincioşia-mi faţă de dreptate, pentru că
Dumnezeu, Tatăl meu, are să-mi dea drept răsplată pentru prigonirile pământeşti
Împărăţia Cerurilor !
Ferice
de mine de am să fiu ocărât şi învinovăţit în chip mincinos pentru că mă ştiu
fiu al tău, o, Dumnezeule ! Nu am a mă întrista, ci a mă bucura de aceasta,
deoarece aceasta mă face deopotrivă cu cei mai buni dintre slujitorii tăi, cu
Profeţii, care au fost din aceeasi pricină prigoniţi şi cu care eu cred cu tărie
că voi împărtăşi aceeaşi răsplată mare şi veşnică în Cerul ce-mi aparţine !”
Să privim în acest fel calea mântuirii,
prin bucuria celor sfinţi.
„FERICE
DE MINE DE AM SĂ FIU SĂRAC CU SPIRITUL”.
Ah, febră satanică a bogăţiei, cum îi mai
faci pe oameni să aiureze ! Îi cuprinzi atât pe cei bogaţi, cât şi pe cei săraci:
pe bogatul care trăieşte pentru aurul său, idolul infam al spiritului său năruit;
pe săracul care trăieşte în ură faţă de cel bogat, pentru că acesta are aur, şi
– chiar dacă nu săvârşeşte de-a dreptul crime – aruncă blestemele-i pe capul
celor bogaţi, dorindu-le rele de tot felul. Nu ajunge să nu săvârşim răul, mai
trebuie să şi dorim a nu-l săvârşi. Acela care blestemă dorind ca asupra cuiva să
vie năpasta ori moartea nu se deosebeşte prea tare de acela care ucide de-a
dreptul, de vreme ce are în sine dorinţa de a-l vedea pierind pe acela care îl
urăste. Cu adevărat vă spun că dorinţa nu este altceva decât un act reţinut,
asemenea unui prunc zămislit în pântece şi de acum alcătuit, dar înca nescos
afară. Dorinţa cea rea înveninează şi prăpădeşte, pentru că dăinuie vreme mai îndelungată
decât fapta nestăpânită, şi zace mai adânc decât fapta ca atare.
Cel sărac cu spiritul dacă este bogat nu
păcătuieşte din pricina aurului, ci face din aurul său cale de sfinţenie,
deoarece îl întrebuinţează cu iubire. Iubit şi binecuvântat, el se aseamănă
acelor izbăvitoare izvoare din pustiuri, care se dăruiesc fără zgârcenie,
bucuroase că se pot dărui pentru a-i alina pe cei deznădăjduiţi. Dacă este sărac,
este bucuros în sărăcia sa şi mănâncă pâinea sa îndulcită de bucuria de a nu fi
atins de febra aurului şi doarme având somnul lipsit de coşmaruri pentru a se
trezi iarăşi odihnit pentru senina-i muncă, aceasta părându-i mereu uşoară de
vreme ce o face fără lăcomie şi pizmă.
Lucrurile ce-l fac pe om bogat sunt
pentru dimensiunea trupească aurul lui şi pentru cea sufletească tot ceea ce îndrăgeşte. Când spun aur mă
refer nu numai la bani, ci şi la case, la câmpuri, la giuvaieruri, la mobilier,
la turme, la tot ceea ce face viaţa îmbelşugată din punct de vedere material. Când
spun ceea ce iubeşte, mă gândesc la legăturile de sânge sau de căsătorie, la
prietenii, la bogăţii intelectuale, la însărcinări publice. După cum vedeţi,
dacă în ceea ce priveşte cele dintâi lucruri sărmanul poate zice: „O, cât
despre mine, de ajuns este ca eu să nu-l pizmuiesc pe cel care are şi este
totul în bună rânduială, deoarece eu sunt sărac şi, pentru aceea, vrând-nevrând,
stau la locul meu”, în ceea ce le priveşte pe cele din urmă chiar şi cel sărac
are a se păzi, chiar şi cel mai sărman dintre oameni putând să se facă în chip
păcătos bogat întru spirit. Acela care se leagă fără de măsură de un lucru
anume păcătuieşte.
Veţi spune : „Dar atunci înseamnă oare că
avem a urâ binele pe care Dumnezeu ni l-a dat ? Pentru ce ne porunceşte atunci
să ne iubim tatăl şi mama, soţia, copiii, spunând: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe
tine însuţi?”
Faceţi cuvenita deosebire. Trebuie să ne
iubim tatăl şi mama, soţia şi aproapele, dar cu măsura pe care ne-a dat-o
Dumnezeu: „ca pe noi înşine”, în vreme ce Dumnezeu trebuie iubit mai mult decât
orice lucru şi cu toată fiinţa noastră. Nu avem a-l iubi pe Dumnezeu dupa cum îi
iubim între cei apropiaţi pe cei care ne sunt cei mai dragi, pe aceasta pentru
că ne-a alăptat, pe cealaltă pentru că doarme la pieptul nostru şi este mama
copiilor noştrii, ci a-l iubi cu întreaga-ne fiinţă, adică cu întreaga
capacitate de a iubi care se găseşte în om: iubirea de fiu, iubirea de soţ,
iubirea de prieten şi, ah, să nu vă smintiţi dacă vă spun aceasta, iubirea de
tată. Da, trebuie să purtăm de cele ale lui Dumnezeu aceeaşi grijă pe care o
poartă un tată pentru urmaşii săi, pentru care cu iubire păzeşte şi sporeşte
averea, ocupându-se şi preocupându-se să crească trupeşte şi sufleteşte şi să
reuşească în viaţă.
Iubirea nu este ceva rău şi nu trebuie să
devină asta. Harurile pe care ni le dă Dumnezeu nu sunt un rău şi nu trebuie să
devină asta. Acestea sunt iubire, din iubire ne sunt date. Trebuie aşadar ca
tot cu iubire să ne folosim de aceste bogăţii pe care ni le dăruieşte Dumnezeu în
ceea ce priveşte ceea ce iubim şi bunurile. Numai acela care nu-şi face din
acestea idoli, ci mijloace de a-l sluji întru sfinţenie pe Dumnezeu vădeşte că
nu s-a legat în chip păcătos de acestea. Acela practică atunci sfânta sărăcie a
spiritului, care se despoaie de toate pentru a fi mai liber să ajungă la
Dumnezeul preasfânt, cea mai mare Bogăţie, să ajungă la Dumnezeu, adică să dobândească
Împărăţia Cerurilor.
Sursa :
"Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată" - Maria Valtorta, vol. 3,
pag. 85-88.
