Cel mai mare erou al lumii este acela care merge şi îşi spovedeşte
păcatele! (mărturia Mariei)
Vă prezentăm o mărturie
a unei tinere după un pelerinaj la Medjugorje, anul acesta la Festivalul
Tineretului (august 2010):
Anul acesta am venit la Medjugorje
pentru a patra oară. Înainte să vă povestesc despre experienţa mea de anul
acesta, doresc să vă împărtăşesc despre primele trei pelerinaje la sanctuarul
marian din Medjugorje.
Prima dată am venit în acest loc împreună
cu familia mea, de Sărbătoarea Paştelui, cu trei ani în urmă. Acest pelerinaj
de acum trei ani a reprezentat o răscruce pentru familia mea. De atunci am
observat cum părinţii mei s-au schimbat, inima li s-a înmuiat, iar fratele meu
s-a convertit imediat după acest prim pelerinaj.
Nu pot spune acelaşi lucru despre
mine, însă, deoarece la vremea aceea am considerat că a fost cel mai oribil
pelerinaj trăit de mine în toată viaţa mea. De îndată ce ajunsesem la
Medjugorje, am devenit tot mai răutăcioasă, mai înrăită şi simţeam că am ceva împotriva
tuturor.
Mă deranja orice lucru oricât de
nesemnificativ. Mă deranja când cineva mi se adresa, când cineva povestea
despre minunile trăite şi harurile primite în acest loc. Detestam cazarea,
oamenii din jurul meu, organizarea în general, îl uram pe bietul Damian care se
ocupa mereu în cele mai mici amănunte de organizarea pelerinajului. Nu suportam
să văd persoane cu credinţă mare şi care afişau o smerenie adâncă. Aveam
efectiv o repulsie faţă de astfel de persoane.
Detestam faptul că eram cazată cu
familia mea. Mă certam des cu fratele meu căruia aveam mereu câte ceva să îi
reproşez, iar faţă de părinţii mei afişam continuă nerecunoştinţă, în special
faţă de mama mea pe care simţeam că nu o mai suport şi căreia voiam să îi aduc
toate acuzele din lume pentru toate suferinţele şi durerile de care avusesem
parte până atunci. Pe tatăl meu îl acuzam în sinea mea de imparţialitate, indiferenţă,
severitate până la exces ş.a.m.d. Înjuram des şi Îl blasfemiam şi pe Dumnezeu.
Cât priveşte programul de rugăciune,
ei bine, acesta a fost cel mai cumplit. Deşi sunt crescută într-o familie
religioasă, catolică practicantă, în care ni s-au predat lecţiile catehetice şi
în care rugăciunea nu lipsea (mai puţin cea a rozarului care lipsise în ultimii
ani după moartea bunicii mele), programul de rugăciune şi cel liturgic de la
Medjugorje a fost pur şi simplu un calvar. Simţeam că cu cât mă rog mai mult şi
mai intens, cu atât mă înverşunez mai tare faţă de lume şi faţă de Dumnezeu. Aşa
că am încetat să mă rog.
Nu pot să vă descriu ura şi neliniştea
care s-au cuibărit în sufletul meu la acea vreme, sentimente pe care le-am
nutrit pe mai departe, în timpul următoarelor pelerinaje.
Resentimentele mele s-au
intensificat şi mai puternic la întoarcerea spre casă. Pe autocar, am fost
invitaţi să depunem mărturie. Singura mea dorinţă a fost să vorbesc împotriva
acestui loc de pelerinaj, însă ceva m-a oprit. Am simţit ruşine profundă. Între
timp am ascultat mărturia fratelui meu care se convertise şi pentru care părinţii
mei se rugaseră cu atâta ardoare. Toate lumea era veselă, zâmbăreaţă, fericită,
împlinită. Atunci mi-am spus: „Maica Domnului a dat fiecăruia în parte şi
tuturor haruri, mai puţin mie. Dar nu-i nimic, mie
oricum nu îmi trebuie nimic de la Ea. Nu am nevoie de niciun har de la Dumnezeu.
Mă descurc şi singură.”
Am simţit atâta ură şi atâta invidie
(ţin să precizez că este un păcat de moarte să invidiezi harurile şi talentele
fratelui tău, este un păcat împotriva Duhului Sfânt, iar acest păcat, după cum
se ştie, nu se iartă), încât am plâns de amărăciune şi de inimă rea pe tot
parcursul drumului spre casă.
Nu am putut ierta pe nimeni, nu am
iertat nici voinţa lui Dumnezeu despre care spuneam că se face vinovată de
nefericirea mea cea mare.
M-am simţit părăsită, abandonată,
singură şi foarte amărâtă. Aveam un suflet gol şi în anul ce a urmat acestui
pelerinaj până la cel de-al doilea am intrat în mari depresii din această cauză.
Cu toate acestea, eu nu am abandonat
practica religioasă. Mergeam la biserică în duminici şi sărbători,
am continuat o vreme să mă rog sfântul rozariu şi să mă folosesc de sacramente.
Cred că mai mult de frică. Iar crucile au fost destul de
mari.
Tot în anul acela, tatăl meu mi-a
facut cadou un pelerinaj la Medjugorje care avea să aibă loc de Anul Nou. Nu mai reţin exact cuvintele lui la telefon, însa mesajul tatălui meu suna
cam aşa: „ca să ţi se mai înmoaie inima”. Nu pot să spun că m-am bucurat de acest cadou. Aş fi preferat să folosesc
banii aceia pentru tot felul de achiziţii, însă am acceptat darul şi de Anul
Nou, şi cu mare rezervă totuşi am ajuns la Medjugorje.
Eu sunt o persoană foarte comodă. Nu suport frigul, sărăcia, mizeria, lipsurile în general. În acea iarnă am
avut parte de câteva dintre acestea. Iar unul dintre cele mai mari lipsuri era
lipsa iubirii.
La acest pelerinaj singura schimbare
a fost că nu am mai fost atât de înverşunată faţă de cei „favorizaţi”, ca să le
spunem aşa. În sinea mea deja mă resemnasem că Dumnezeu nu îmi va dărui
niciodată niciun har aici şi oricum degeaba mă voi mai ruga de acum încolo. De-acolo
tot cu desaga goală şi fără haruri mă întorc. Speram doar să nu ajung în iad.
Acesta a fost singurul meu pretext de a mă mai ruga. Apoi mi-am adus aminte că
sunt alte persoane care cu siguranţă au mai mare nevoie de haruri şi nu am
contenit să mă rog pentru ele şi pentru iertare de păcate în general.
M-am întors, însă în viaţa mea au
avut loc de atunci înainte încercări mai mari. Depresii, puternice, dorinţe de
suicid, insomnii, alte afecţiuni. Starea mea de sănătate nu era foarte
favorabilă, deşi încercasem să mă tratez în diverse feluri. De fapt nici nu se putea spune exact care era cauza acestor suferinţe.
Al treilea pelerinaj a avut loc acum
doi ani, când am participat pentru prima dată la Festivalul Tinerilor. Eu şi
fratele meu primiserăm în dar de la părinţii noştri posibilitatea de a mai
merge într-un pelerinaj la Medjugorje.
Eu şi fratele meu am mers cu grupuri
separate şi ne-am întâlnit la festival doar de câteva ori. În sinea mea am fost
foarte fericită că nu trebuie să particip alături de el, deoarece sentimentele
mele de invidie faţă de el nu dispăruseră încă. Încă îl invidiam pentru
convertirea miraculoasă de care avusese parte. Îl invidiam pentru că părinţii
mei se rugau atât de fierbinte pentru el în continuare. Invidiam şi privirea
sclipitoare a mamei mele care vorbea cu atâta drag de schimbarea lui, de
harurile lui primite aici la Medjugorje.
M-am simţit exact ca în parabola
fiului rătăcitor. Eu fiind cea mare dintre noi doi, m-am văzut exact în postura
fratelui mai mare care slujeşte tatălui său şi care, la întoarcerea fratelui său,
s-a mâhnit pentru că tatăl său nu îi arătase aceeaşi iubire şi afecţiune şi nu
a sărbătorit în aceeaşi măsură grandioasă prezenţa sa necontenită şi
fidelitatea sa faţă de el.
Trebuie să recunosc cu ruşine că
multe dintre păcatele mele din viaţa mea au fost făcute tocmai din dorinţa de a
nu fi ca fratele meu. Spre exemplu, dacă ştiam că fratele meu este pur, eu am
vrut sa îmi mânjesc puritatea tocmai de a demonstra că trebuie să fiu privită
altfel.
Al treilea pelerinaj la Medjugorje a
culminat cu o mare decepţie pe plan sentimental. Suferinţa provocată de acest
eveniment (am cunoscut în grupul meu un băiat despre care am crezut că este
trimis de Cel de Sus special pentru mine) m-a adâncit într-o depresie şi mai
mare, şi imediat după întoarcerea acasă am vrut să îmi pun capăt vieţii de mai
multe ori.
Am adăugat la aceasta lipsa de încredere
în mine însămi, lipsa demnităţii şi a respectului, lipsa sincerităţii (trăiam o
veşnică minciună şi purtam nenumărate măşti pentru a mă ascunde de mine însămi,
de a mă ascunde faţa de ceilalţi şi de judecata şi critica lor), rugăciunea s-a
rărit până în punctul de a nu mă mai ruga deloc.
Dupa acest pelerinaj, decepţiile
mele sentimentale s-au ţinut lanţ, iar degradarea mea a continuat până mult mai
târziu.
Am terminat facultatea cu bine.
Unica mea dorinţă după acest eveniment a fost să plec cât mai departe de casă şi
să încep o viaţă singură, aşa cum mi-aş fi dorit eu să mi-o organizez mai bine.
Am ajuns la un program de masterat în
capitală, la Bucureşti, unde în sfârşit îmi făcusem o nouă viaţă. Mă
schimbasem, în sensul că mă izolasem aproape complet, munceam mult şi învăţam
tot mai mult, citeam şi mă documentam, doar ca să alung timpii aceia morţi care
mă tentau să mă gândesc la nefericirea mea. A fost anul pustietăţii mele când
am cunoscut că Dumnezeu mă iubeşte, dar încă Îl ştiam de frică.
Pentru prima dată în viaţa mea nu
mi-am mai dorit răul. Din contră, am dorit să excelez, să arăt că pot atât de
multe lucruri remarcabile. Mi-am făcut şi un mic renume, traducând şi publicând
în diferite publicaţii literare. Am învăţat să spun lucrurilor pe nume, deşi de
cele mai multe ori am jignit ăi am rănit persoanele din jurul meu. Am luat-o ca
pe o lecţie de viaţă, care la un moment dat trebuia să aibă loc, deoarece
sufocasem mereu adevărul în mine.
După un timp, cu toate că îmi mergea
bine aşa de una singură şi singuratică de felul meu, sufletul a oftat într-o zi
şi şi-a exprimat dorinţa de a gusta şi o altfel de fericire, una care să
cuprindă şi viaţă şi vlagă şi energie şi entuziasm şi pace în suflet. O linişte
care îmi lipsise atâta vreme.
Atunci, probabil că sufletul meu a
rostit o mică rugăciune sinceră – căci Domnul a auzit strigătul meu lăuntric –
iar tatăl meu ne-a facut din nou cadou mie şi fratelui meu un drum la
Medjugorje de Festivalul de anul acesta, de data aceasta împreună, sub
auspiciul că trebuia să închegăm relaţia noastră de fraţi.
Dezamagirea mea a fost foarte mare, însă
cu aceeaşi mască faţă de părinţii mei care atâţia ani nu au ştiut nimic (şi îmi
cer iertare faţă de ei pentru lipsa mea de onestitate), am acceptat şi am
pornit spre Medjugorje.
Din prima zi când am ajuns, am făcut
febră, m-am simţit foarte rău şi m-am îmbolnăvit de limfadenită (infecţie a
limfei), iar după spusele medicilor de la dispensar, eram în stare destul de
gravă.
Mare mi-a fost teama atunci că tot
acest pelerinaj va fi o altă dezamăgire şi se va ruina orice speranţă de a
construi ceva bun din această experienţă.
Şi mai mari au fost tristeţea, amărăciunea
şi invidia mea faţă de ceilalţi care erau sănătoşi şi mereu veseli, gata să
primească în dar ceea ce Măicuţa Domnului avea să le ofere.
Atunci pentru prima dată am spus:
„Doamne, nu-ţi mai cer nimic. Doar te rog să mă ierţi şi dacă voieşti, atunci
vindecă-mă. Dacă asta este voia Ta. Iar eu Îţi ofer această cruntă
suferinţă.”
A doua zi am intrat într-o puternică
stare de deprimare. Capul mi-a fost invadat de înjurături, blasfemii, invidie şi
gelozie puternice, răutate şi ură, resentimente. Era un calvar sufletesc. Mi-am
simţit tot trupul încrâncenat şi înveninat de frustrări. Am simţit că trebuie să
cer ajutor, dar nu ştiam încotro.
Plângând m-am dus să caut un preot
pentru spovadă. Am stat, la unul dintre cei aflaţi la datorie, mai bine de ½ de
oră, iar apoi am schimbat preotul, nemulţumită fiind.
Am rămas la cel din urmă care la început
mi-a provocat o stare de irascibilitate pentru că luase pe cineva înaintea mea,
deşi eu stăteam la rând de ceva vreme.
Când sosise rândul meu, m-am aşezat,
dar nu ştiam ce să îi spun. Mă gândeam că va fi ca până
acum. Îi voi spune părintelui că mă simt rău, că am nenumărate stări ciudate şi
el o sa îmi spună că mă înţelege, dar de fapt nu va pricepe nimic şi apoi mă va
dezlega, după spovadă mă voi simti bine doar puţină vreme, însă piatra de pe
sufletul meu nu va fi ridicată niciodată, şi iar o iau de la capăt cu viaţa mea
nefericită.
Surpriza mi-a fost mare când m-am aşezat
şi am început să mă bâlbâi, spunându-i preotului că nu ştiu ce am, nu ştiu de
ce mă simt astfel, de parcă îmi venea să omor pe cineva chiar în acel moment, şi
să îmi vărs ura şi dispreţul faţă de lumea întreagă, căci preotul m-a provocat
la o discuţie din care aveam să îmi aflu cauzele acestor stări.
Primul lucru care m-a întrebat a
fost dacă făcusem vreodată reiki sau yoga sau alte meditaţii transcendentale şi
practici ezoterice.
Răspunsul meu a fost afirmativ. Pe
la 15 ani am intrat într-o grupare yoghină (Sahaja Yoga) la care am luat parte
doar timp de o jumatate de an. După scandalul mondial
cu MISA, am renunţat însă m-am desprins destul de greu de această practică. Această practică yoghină făcea abstracţie de exerciţii fizice şi se
concentra strict pe meditaţia transcendentală (voi vorbi despre aceasta puţin
mai încolo).
După această practică, m-am iniţiat în
practica meditaţiei Silva, cristaloterapie (vindecare prin meditaţia cu
cristale), cromoterapie, meloterapie, am consultat astrologi, clarvăzători, mi
s-a ghicit în cărţi (deşi într-o manieră absolut jovială), am consultat tot
felul de horoscoape şi m-am iniţiat şi în practica „minţii” şi strict a
mentalului omenesc, nicidecum nu m-am lăsat condusă de Dumnezeu. În tot acest
timp eram fană a muzicii rock din cele mai depresive şi mai diabolice (ex. HIM
– precizez că numele este dedicat diavolului „His Infernal Majesty = Maiestatea
Sa Infernală”, iar muzica sa conţine foarte multe versuri din ritualurile
satanice). Pe lângă acestea am citit şi m-am documentat mult despre satanism şi
m-am înhăitat cu tot felul de oameni cu probleme de acest gen şi care îmi
inspirau multă frică şi angoasă, însă de care nu mă puteam dezlipi. Era un
drog, un venin pe care îl ceream constant.
I-am spus părintelui că am spovedit
aceste lucruri mai demult şi de mai multe ori, însă el a remarcat faptul că
„sunt nişte spirite care stau scai pe tine”, iar pe „fruntea ta scrie sunt o victimă, răneşte-mă, urăşte-mă,
etc”. Părintele se uita mereu la capul meu, nicidecum în ochii
mei, de parcă ar fi văzut ce scria pe fruntea mea, sau poate că a văzut clar
ceva anume, însă mie nu mi-a spus exact.
Atunci i-am povestit despre viaţa
mea personală, cum că decepţiile mele se ţin lanţ de mine. Nu reuşesc să înţeleg
de ce sunt mereu părăsită şi de ce întâlnesc oameni aparent buni care doresc şi
îmi caută ajutorul iar când i-l ofer, tot eu sunt cea care mă îmbolnăvesc de
depresie de pe urma lor.
Părintele mi-a explicat că aceste
spirite îşi caută persoane cu spirite asemănătoare cărora să se aciueze. Asta înseamnă
un fel de co-victimizare, ceea ce înseamnă că aparent vedem că unul dintre noi
cere sau are nevoie de ajutor, însă toate persoanele implicate nu sunt decât nişte
jucării în mâna celui rău şi implicit au de suferit de pe urma acestei întâlniri
între noi.
Aici voi enumera câteva dintre
spiritele rele şi păcatele lor: anorexie (am suferit de pe urma acestei boli câţiva
ani la rând), angoasă, deprimare, deznădejde care automat duc la depresie,
dorinţa de suicid (faptul plinit atunci când se ajunge prea departe),
auto-flagelare (o făceam când deznădăjduiam şi doream să mă sinucid, însă nu
aveam curaj să duc până la capăt acest gest extrem), ura de sine, degradarea
demnităţii şi a respectului de sine prin fapte necurate, păcatele sexualităţii,
apoi mândrie şi în partea opusă, cot la cot, avem smerenie mult prea mare până în
punctul de umilire şi înjosire proprie a sinelui, destrăbălare, căderi
nervoase, psihice, ură şi invidie, frustrări, stări de nefericire şi de nemulţumire,
insomnii, iar lista mai poate continua. Toate acestea merg în lanţ, iar eu am
comis toate acestea, spre mai marea mea ruşine.
Degradarea mea ca fiinţă umană în
care Dumnezeu a sădit scânteia Sa divină ajunsese în punctul culminant. Cel mai
interesant lucru este că toate acestea apăreau şi se intensificau în special
atunci când eram în stare de har. Este ca o boală recurentă, ea tot apare, deşi
sunt tratate simptomele. Aşadar, trebuia analizată întâi cauza.
A fost o discuţie pe care nu o voi
uita niciodată şi care mi-a îndepărtat vălul de pe ochi. Atunci am văzut lanţul
diabolic al tuturor acestor păcate strigătoare la cer şi consecinţele lor şi
legăturile lor în planul vieţii mele şi al altora. Am înţeles atunci de ce aveam
oameni de o anumită teapă lângă mine: pentru că ne atrăgeam reciproc.
Cred că cea mai mare dovadă de
iubire este când cineva iartă necontenit. La acea spovadă am înţeles că
Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat şi mă iubise încă dinainte de conceperea mea în
pântecul mamei mele şi mă căutase atâţia ani ca pe o oaie rătăcită ca să revin în
staulul Său şi să am parte şi eu de fericire. La ideea mea că Dumnezeu mie nu
mi-ar da niciun har şi altora da, nu am găsit nicio explicatie logică. Nu văd
de ce Dumnezeu nu ar dori să îmi ofere şi mie din bucuria pe care o pregateşte
pentru noi toţi fără excepţie. Însă eram atât de oarbă şi orbită de cel rău, încât
nici măcar o judecată sănătoasă nu am putut avea ca să îmi explic de ce aveau
loc aceste lucruri.
Prin preotul respectiv (Părintele
Reiner, pentru care mă voi ruga mereu şi căruia îi mulţumesc din suflet), Isus
m-a eliberat literalmente: a rostit o rugăciune care a spart lanţurile şi legăturile
cu toate aceste spirite şi practici diavoleşti. Dezlegarea de păcate şi
alungarea spiritelor în adâncurile de unde veniseră a fost resimţită pe viu.
Din plânsul, mâhnirea şi înverşunarea care mă paralizau, două mâini au ridicat
colţurile buzelor mele într-un zâmbet luminos, iar fiinţa mea a fost inundată
de atâta bine, linişte, bucurie, pace, IUBIRE. Era IUBIREA LUI DUMNEZEU. Iar eu
tocmai mă renăscusem. Sau, dacă vreţi, înviasem. Am fost moartă şi Dumnezeu m-a
chemat din nou la viaţă. La viaţa veşnică.
Am exclamat: „Părinte, mă simt ca
nouă !” Iar părintele a exclamat la rândul său: „ALELUIA !!!”
Nu pot descrie bucuria imensă care mă
stăpânea. Nu mai eram geloasă, invidioasă, ci eram preaplină de iubire. Aş fi
vrut să îmbrăţişez oamenii care treceau pe lângă mine, ca să pot împărtăşi
bucuria mea. Simţeam că în sfârşit Dumnezeu a umplut desaga mea cu atâtea
haruri încât se va deşira imediat la cât de multe simţeam că am primit la acea
spovadă. Îl iubeam pe fratele meu. Îmi iertasem părinţii, prietenii, foştii
iubiţi. Iar eu îmi cerusem iertare de la toţi şi de la fiecare în parte. Atunci
mi-am amintit de cuvintele părintelui din grupul nostru: „Cel mai mare erou al lumii este acela care merge şi îşi spovedeşte
păcatele”. Da, pentru prima dată în viaţă am recunoscut limitările mele
(eu fiind o fiinţă absolut obişnuită) şi în sfârşit făcusem ceva remarcabil:
m-am lăsat readusă de Dumnezeu la viaţă prin sfânta spovadă.
Părintele m-a întrebat la sfârşitul
spovezii: „Ce cauţi tu de fapt la Medjugorje?”
Eu i-am răspuns: „Chiar nu ştiu, Părinte.
NU ŞTIU CE CAUT! Ce caut de fapt?”
Atunci, Părintele mi-a adus aminte
de istoria Mariei Magdalena şi de convertirea ei, iar apoi de Învierea
Domnului. Ce căutau femeile în dimineaţa Paştelui la mormânt?
Răspunsul meu a venit imediat:
„Pace, Iubire, Iertare...”
„Ai studiat prea mult”, zise Părintele,
„Nici nu poate fi atât de complicat! Aminteşte-ţi!”
Şi atunci mi-am amintit de Maria
Magdalena când i se arătase Isus la mormânt. Şi ea a exclamat, aruncându-se la picioarele Lui: „Doamne!”
Am spus: „PE DOMNUL ! Pe Domnul Îl căutam
!!!”
„Aleluia”, a strigat Părintele.
„Dar, Părinte”, am adăugat eu, „ce să
Îi spun acum că m-a vindecat şi că m-a salvat?”
„Vorbeşte cu El. Spune-i orice.” a
zis el.
După spovadă m-am refugiat pe iarbă,
înaintea altarului, şi cu deplină recunoştinţă am spus:
„DOAMNE, IATÃ-MÃ ! AM VENIT. NU ŞTIU CE CUVINTE SÃ ROSTESC... DECÂT CÃ ÎTI MULŢUMESC
ŞI TE IUBESC”.
După această experienţă s-a grăbit şi
vindecarea mea trupească, iar primele semne de vindecare au avut loc chiar în
seara în care s-a rostit pentru prima dată rugăciunea vindecării. Mulţumesc lui
Dumnezeu. Acum, după spusele Părintelui, arăt mai bine, şi sunt în convalescenţă.
Am mult de recuperat.
Acum câteva cuvinte despre yoga.
Această practică promite atât de multe într-o manieră atât de subtilă. Promite
vindecări, fericire, opulenţă, viaţă lungă, etc. Se pun bazele practicării
meditaţiei transcendentale asupra organelor din vecinătatea chakrelor (chakra
este un punct energetic, există 6 chakre care culminează cu cea de-a 7-a care
este şi ultima şi care îşi are corespondentul în creştetul capului. ATENŢIE !
Aici se insistă în timpul unei meditaţii pentru a avea o influenţă asupra
centrilor nervoşi. Meditaţiile pot atinge valoarea unei hipnoze proprii sau înfăptuite
de altcineva). În timpul meditaţiilor – care de regulă se fac în grup pentru a
creşte intensitatea energiei Kundalini (este o energie malefică, diabolică !!!)
– se invocă diverşi zei hinduşi cărora membrii trebuie să li se închine şi să
rostească (în limba hindusă sau într-o limbă necunoscută de ei) invocaţii şi
rugăciuni de cerere şi mulţumire, ofrande, etc. ATENŢIE – SUNT INVOCAŢII DIRECT
CÃTRE DIAVOL !!! Prin aceasta se deschide poarta răului care trimite – la
cererea omului – spiritele necesare pentru diversele cereri (bani, pofte, lăcomie,
ură, depresii, etc).
Tot astfel, membrii pot să se roage Tatăl Nostru, însă nu şi
alte rugăciuni (nicidecum Bucură-Te,
Marie, nicidecum nu au voie să îşi facă semnul crucii!) În timp li
se cere să se dezică de religia lor, în special dacă este creştin-catolică. Copiii
nu se mai botează, iar membrii acestei grupări yoghine nu se vor căsători decât
cu membrii de acest fel, nicidecum cu alţi oameni care nu au avut aşa-numita
„trezire a energiei Kundalini în ei” (traducerea ar fi: trezirea demonului în
ei !).
Totodată, fiece apă sau hrană va fi
„binecuvântată” cu această energie de către fiecare membru în parte. La fel şi
obiectele şi hainele (după modelul creştin, doar că este invers – infestarea
obiectelor şi a hranei !). Se recomandă ca membrii – dacă nu s-au dezis încă de
religia lor şi nu au îmbrăţişat universalitatea – să facă meditaţii în biserici
(în special la Isus în Preasfântul Sacrament – ATENŢIE – SACRILEGIU ŞI PÃCAT
FOARTE MARE !) şi asupra persoanelor din casele şi familiile lor, asupra
organelor şi gândurilor lor (cu scopul de a înfăptui vindecarea şi altor
persoane şi trezirea energiei Kundalini în ele) ATENŢIE – NU FACEŢI ACEASTA, ÎNTRUCÂT
PERSOANELE CHIAR SE ÎMBOLNÃVESC ŞI POT AJUNGE SÃ SUFERE DE DIFERITE BOLI.
Diavolul există şi are putere !
Sahaja yoghini se închină şi adoră fondatoarea
acestei practici, numită Shri Mataji Nirmala Devi (Shri Mataji = Sfânta Mamă, în
limba hindusă). Această femeie are o putere de hipnoză şi de seducţie
extraordinar de mare. Atrage cu foarte mare uşurinţă adepţi,
în special tineri, care sunt dornici (fără motiv anume) să se sinucidă pentru
ea. Am vizionat unul dintre documentarele despre viaţa şi munca ei ca lider al
grupării yoghine şi pot să vă spun că oamenii i se închină ca unui dumnezeu.
Aceasta neagă orice religie particulară şi declară deschisă poarta către
libertarea de a adera la o religie universală (vezi NEW AGE) în care Isus este
doar unul dintre miile de zei pământeşti cărora ar trebui să ne închinăm şi să
le cerem ajutorul. Tatăl Ceresc ar fi puterea supremă în care toate religiile şi
puterile se contopesc. Este mai mult o idee al unui tot absolut, decât o
persoană anume.
Membrii grupării trebuie să doarmă şi
să stea în apropierea fotografiei acestei femei, iar meditaţiile trebuie să aibă
loc înaintea acestei fotografii. Trebuie să vă spun că meditaţiile sunt de mii
de ori mai puternice cu fotografia acestei femei, iar energia se resimte înmiit,
în special în creştetul capului. Ţin să menţionez că această energie este cauza
sexualităţii necontrolate, a masturbării şi a dorinţei de destrăbălare (orice
viciu în general, dar în special acestea).
Este o stare de foarte mare bine, o
relaxare care atinge starea de transă. Te simţi extraordinar de bine şi nu doreşti
să ieşi din această stare. De aceea, doreşti să o practici tot mai îndelung şi
mai frecvent. Trupul se simte conectat la o putere extraordinară, iar în zona
capului au loc scântei fenomenale (unul dintre simptome). Imediat ce yoghinul
iese din această stare se instalează starea de depresie care începe cu răcirea
corpului (mi se făcea tot mai frig – atacă circulaţia periferică, apăreau
frisoane, membrele erau extrem de reci, tremuram la propriu – fapt pentru care
se doreşte din nou meditaţia, deoarece aceasta echilibrează temperatura
corpului), stare de nemulţumire, nelinişte, angoasă, indiferenţă, nesatisfacţie,
irascibilitate, nefericire, stare de somnolenţă, dorinţa de a dormi mult prea
mult. Apoi aceasta continuă cu izolare, înverşunare faţă de cele sfinte,
blasfemii (deja ajunsesem să consider că omul îşi este sieşi de ajuns, nu mai
are nevoie de Dumnezeu), dorinţa de suicid din cauza stării de nemulţumire
perpetue. Scade pofta de viaţă şi încrederea în sine. Mintea este invadată, fără
voia ei, de gânduri malefice, de ură, invidie, frustrări, suicid, depresie, cârtire
şi blasfemii faţă de Cele Sfinte (chiar dacă în grupare nu se cultivă această înverşunare,
ci se propagă ideea de acceptare universală), dorinţa de a face consacrare la
Satana.
Meditaţiile mentale Silva:
Cultivă vindecarea proprie, meditaţiile
mentale, hipnoza, propagă ideea că forţa omenească îşi este sieşi de ajuns, iar
Dumnezeu trebuie să fie introdus în viaţa omului foarte restrictiv.
Cristaloterapia: FOARTE PUTERNICÃ ŞI
FOARTE PERICULOASÃ !
Propagă vindecarea sinelui, a
sufletului, a minţii şi a trupului prin forţe pur umane. Se folosesc pietre
semi-preţioase, cristale, la care se adaugă invocaţii ale Luminii Cristice (nu
se referă la Cristos!), ale Luminii Angelice (nicidecum un înger al lui
Dumnezeu, ci mai degrabă Lucifer!). Cristaloterapia recomandă ca locuri de
meditaţie pentru vindecare bisericile (La Isus din Preasfântul Sacrament – ATENŢIE
! ESTE PÃCAT GRAV ŞI ESTE FOARTE PERICULOASÃ !). Am încercat pe propria piele
cristaloterapia în scop de vindecare. Efectul a fost dezastruos: dureri extraordinare,
psihoze, angoase, anxietate, paranoia, insomnii, stări frecvente de rău
general, fără ca doctorii să găsească o cauză. Starea generală de sănătate se îmbunătăţeşte
aparent, pentru ca după scurtă vreme să reapară aceleaşi simptome la o intensitate
mult mai mare. Sunt afectate sistemul nervos central şi centrii care controlează
funcţiile vegetative ale corpului uman.
Maria
