ISUS = Cel Nevinovat

Această postare este o învăţătură de la Isus pentru toti, mai ales pentru aceia care au crezut, afirmat şi răspândit „vorbe” şi „materiale” despre Isus, cum că ar fi avut soţie, copii, ar fi avut legături lumeşti cu Maria Magdalena sau cu alte femei, etc.; pentru repararea jignirilor şi ofenselor aduse Inimii Preasfinte a lui Isus. 

     Isus trece prin mijlocul oamenilor, un mic popor care s-a adunat acolo şi care îl strigă din toate părţile. Unii îşi arată rănile, alţii fac pomelnicul nenorocirilor lor, unii se mărginesc la a spune: ”Ai milă de mine”, iar alţii îi înfăţişează pruncii pentru ca să-i binecuvânteze. Ziua senină şi fără vântoase a adus într-acolo multă, multă lume.

     Pe când Isus aproape că ajunge la locul său, dinspre drumeagul care duce la râu vine o tânguire ce stârneşte milă: „Fiule al lui David, ai milă de nenorocitul de mine!”.

     Isus se întoarce într-acolo şi poporul şi ucenicii împreună cu El. Dar o tufă deasă de merişor îl ascunde pe acela care imploră.

     „Cine eşti? Vino în faţă”.

     „Nu pot. Sunt necurat. Trebuie să mă duc la preot ca să mă scoată afară din cetate. Am păcătuit şi mi-a înflorit pe trup lepra. Nădăjduiesc întru Tine!”

     „Un lepros! Un lepros! Afurisit să fie! Să-l ucidem cu pietre!”, se agită mulţimea.

     Isus schiţează însă un gest care îi sileşte să tacă şi să stea locului. „Este un om cu nimic mai necurat decât acela care se află în păcat. În ochii lui Dumnezeu încă mai necurat este păcătosul care nu se căieşte decât păcătosul pocăit. Cel care este în stare să creadă vie cu Mine”.

     Pe lângă ucenici, în urma lui Isus se duc şi nişte curioşi. Alţii îşi lungesc gâturile, dar rămân acolo unde sunt.

     Isus se duce dincolo de casă pe drumeagul ce duce la cea tufă de merişori. Apoi însă se opreşte şi porunceşte: „Arată-te!”

     Se iveşte un tinerel, frumos încă la chip, acesta fiindu-i abia umbrit de nişte mustăţi şi o barbă subţire, faţa fiindu-i încă proaspătă şi plinuţă, cu ochii înroşiţi de plâns.

     E întâmpinat cu un strigăt puternic ce se ridică dinspre un grup de femei, toate cu capetele acoperite, care deja plângeau în curtea casei pe când trecea Isus şi s-au pornit şi mai tare pe plâns la ameninţările mulţimii: „Fiul meu!”, strigă o femeie care se prăbuşeşte în braţele alteia, nu ştiu dacă rudă ori prietenă.

     Numai Isus înaintează mai mult spre acel nefericit: „Eşti foarte tânăr. Cum de eşti lepros?”.

     Tânărul îşi pleacă ochii şi se face roşul ca focul, bâlbâie ceva, dar nu îndrăzneşte să mai spună nimic. Isus repetă întrebarea. Acela rosteşte ceva mai limpede, dar nu se aud decât vorbele: „tata....m-am dus... şi am păcătuit... nu numai eu....”.

     „Acolo se află mama ta care nădăjduieşte şi plânge. În Cer este Dumnezeu care ştie. Aici mă găsesc Eu care ştiu. Însă, pentru a avea milă, am trebuinţă de umilinţa ta. Grăieşte”.

     „Vorbeşte, fiule. Ai milă de pântecele care te-a purtat”, geme mama care s-a târât până lângă Isus, iar acum, în genunchi, ţinându-se cu o mână în chip inconştient de un capăt al veşmântului lui Isus, o întinde pe cealaltă către fiul ei înfăţişându-se cu un sărman chip ars de lacrimi.

     Isus îi aşează mâna pe cap. „Vorbeşte”, spune iarăşi.

     „Sunt întâiul născut şi-i dau o mână de ajutor tatălui meu la neguţătorie. El m-a trimis de multe ori la Ierihon să vorbesc cu muşteriii săi, iar... iar unul... unul dintre aceştia avea o nevastă frumoasă şi tânără... Mi-a... mi-a plăcut. M-am dus chiar mai des decât era de trebuinţă....I-am plăcut şi eu....Ne-am dorit unul pe altul şi... am păcătuit în lipsa soţului... Nu ştiu cum de s-a întâmplat, pentru că ea era sănătoasă. Da. Nu numai că eu eram sănătos şi am poftit-o ..., dar şi ea era sănătoasă şi m-a poftit. Nu ştiu de nu cumva... de nu cumva a mai poftit şi pe alţii odată cu mine şi s-a molipsit... Ştiu că pe ea a înflorit lepra curând după aceea, iar acum se află deja printre morminte murind de vie... Iar eu... iar eu... Măicuţă! Tu ai văzut. E puţin lucru, dar spun că e lepră... şi că de asta am să mor. Când?... Nu o să mai am viaţă..., nu o să mai am casă...., nu o să mai am măicuţă!... Ah, măicuţă! Te văd şi nu te pot săruta!... Astăzi vin să-mi sfâşie hainele şi să mă alunge din casă... din sat... E mai rău decât dacă aş muri. Şi nici măcar nu o să plângă mama pe trupul meu mort....”.

     Tânărul plânge. Mama pare un copac zgâlţâit de vânt, atât e de zguduită de hohote de plâns. Lumea vorbeşte despre toate acestea, cuprinsă fiind de simţăminte contradictorii.

     Isus este mâhnit: „Dar atunci când ai păcătuit nu te-ai gândit la mama ta? Atâta de nebun ai fost încât să nu te mai gândeşti că aveai o mamă pe Pământ şi un Dumnezeu în Cer? Iar de cumva nu ţi-ar fi apărut lepra, ţi-ai fi adus aminte oare vreodată că i-ai supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele? Ce ai făcut cu sufletul tău? Ce ai făcut cu tinereţea ta?”.

     „Am fost ispitit...”.

     „Eşti oare copil să nu fi ştiut că fructul acela blestemat era? Ai merita să mori fără a avea parte de milă”.

     „Ah, ai milă! Numai Tu poţi...”.

     „Nu Eu. Dumnezeu. Şi asta numai dacă juri aici să nu mai păcătuieşti”.

     „Jur. Jur. Izbăveşte-mă, Doamne. Mai am doar câteva ceasuri înainte de a fi condamnat. Măicuţă!... Măicuţă! Ajută-mă cu plânsul tău!... Ah, măicuţa mea!”.

     Femeia nici măcar nu mai are glas. Mai poate numai să se agaţe de picioarele lui Isus şi să-şi ridice chipul cu ochii măriţi de durere, un chip tragic ca al cuiva care stă să se înece şi ştie că acela este cel din urmă punct de sprijin care-l mai poate susţine şi care-l poate scăpa.

     Isus o priveşte. Îi surâde milos: „Ridică-te, maică. Fiul tău s-a tămăduit, însă pentru tine, nu pentru el”.

     Femeii încă nu-i vine să creadă. Îi pare că de la o aşa depărtare nu a putut fi vindecat şi face semne de tăgăduială, hohotind în continuare.

     „Omule, îndepărtează-ţi tunica de pe piept – acolo aveai acea pată – să se  mângâie mama ta”.

     Tânărul îşi ridică veşmântul, înfăţisându-se gol înaintea tuturor. Pielea lui e curată şi netedă, de tânăr în putere.

     „Priveşte, maică”, spune Isus şi se apleacă s-o ridice pe femeie. Această mişcare serveşte şi la o ţine locului atunci când dragostea-i de mamă şi vederea minunii este gata să o împingă spre fiul său fără a aştepta să fie curăţit. Simţind că-i este cu neputinţă să se ducă acolo unde o îmboldeşte iubirea-i de mamă, se lasă pe pieptul lui Isus şi îl sărută într-un adevărat delir de bucurie. Plânge şi râde, îl săruta şi-l binecuvântează...., iar Isus o mângâie cu milă. Apoi îi spune tânărului: „Te du la preot. Şi adu-ţi aminte că Dumnezeu te-a însănătoşit pentru mama ta şi pentru ca tu să fii drept de acum înainte. Du-te”.

     Tânărul se duce după ce l-a binecuvântat pe Izbăvitorul şi, de la o anume depărtare, este urmat de mamă şi alte femei care se găseau cu ea. Mulţimea strigă osana.

     Isus se întoarce la locul lui.

     „Şi omul acela a uitat că există un Dumnezeu care porunceşte să ne purtăm cu cinste. A uitat că nu este îngăduit să îşi facă dumnezei din ceea ce nu este Dumnezeu. A uitat să sfinţească sabatul după cum am învăţat. A uitat de cinstirea iubitoare faţă de mama sa. A uitat că nu trebuie să păcătuiască trupeşte, să fure, să fie prefăcut, să dorească femeia altuia, să se ucidă pe sine şi propriul suflet, să săvârşească adulter. A uitat totul. Aţi văzut cum a fost lovit.

     „Să nu doreşti femeia altuia” se adaugă poruncii „să nu săvârşeşti adulter”, pentru că dorinţa este mereu înaintea faptei. Omul este prea slab pentru a putea dori fără a ajunge mai apoi să-şi împlinească dorinţa. Şi, ceea ce este trist peste măsură, omul nu ştie face acelaşi lucru cu dorinţele bune. Doreşte şi apoi săvârşeşte răul. Când însă doreşte binele, se opreşte, de nu cumva dă chiar înapoi.

     După cum i-am spus lui vă spun vouă tuturor, pentru că păcătuirea prin dorinţă este răspândită precum buruiana care se înmulţeşte de la sine: sunteţi voi oare copii de nu ştiţi că acea ispită este dăunătoare şi trebuie ocolită? „Am fost ispitit”. Aceasta este vorba cea veche! Dar, pentru că este şi o pildă veche legată de aceasta, omul ar trebui să-şi amintească de urmările sale şi să ştie spune: „Nu”. Istoria noastră nu duce lipsă de pilde de oameni curaţi care au rămas astfel în pofida tuturor seducţiilor simţului şi a ameninţărilor celor samavolnici.

     Este ispita un rău? Nu e. Este lucrarea Celui rău, dar se preschimbă în glorie pentru cel care iese biruitor asupră-i.

     Soţul care caută alte iubiri este ucigaş pentru soţie, pentru copii, pentru el însuşi.  Acela care pătrunde în locuinţa altcuiva pentru a săvârşi adulter este un fur, şi încă dintre cei mai josnici. Asemenea cucului, acela se bucură fără vreo cheltuială de cuibul altuia. Acela care smulge bunacredinţă a unui prieten este un înşelător, pentru că vădeşte o prietenie pe care în fapt nu o are. Acela care se poartă astfel se necinsteşte pe sine şi îşi necinsteşte părinţii. Poate oare să-l aibă pe Dumnezeu cu sine?

     Am săvârşit minunea pentru acea sărmană mamă. Dar desfrânarea mă scârbeşte până-ntr-atât încât sunt răscolit din pricina ei. Voi aţi urlat de teamă şi scârbă pentru lepră. Eu, cu sufletu-mi, am strigat scârbit fiind de desfrânare. Toate mizeriile se află în preajmă-mi şi pentru toate sunt Izbăvitorul. Mai lesne îmi e însă a atinge un mort, un drept care a început să putrezească în trupu-i ce a fost cinstit şi al cărui spirit de acum se află în pace, decât să mă apropii de acela care miroase a desfrânare. Sunt Izbăvitorul, dar sunt Cel Nevinovat. Să-şi aducă aminte de aceasta toţi cei care vin aici sau vorbesc de Mine afirmând despre Mine că aş fi din aceeaşi plămădeală cu ei.

     Ştiu că aţi mai vrea şi altceva de la Mine. Dar nu vă mai pot oferi nimic. Ruinarea unei tinereţi abia îmbobocite şi dărâmată de aplecarea spre desfrâu m-a tulburat mai tare decât dacă m-aş fi întâlnit cu Moartea. Să mergem la cei bolnavi. Nemai putând, dată fiind scârba care mă gâtuie, să fiu Cuvântul, am să fiu Izbăvirea celor care speră în Mine.

     „Pacea fie cu voi”.

     Într-adevăr, Isus este foarte palid, ca şi cum ar suferi. Nu-şi recapătă surâsul decât atunci când se apleacă asupra copiilor bolnavi şi asupra infirmilor aflaţi pe tărgile lor mici. Atunci redevine El însuşi, mai ales atunci când, punându-şi degetul în gura unui mut de vreo zece ani, îl face să spună „Isus” şi apoi „Măicuţă”.

     Lumea se duce încet. [...]

Sursa : „Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata” – Maria Valtorta, vol 2, pag. 339-343