ISUS:
„Ascultaţi. Tatăl a mai mulţi fii i-a dat
fiecăruia dintre aceştia, deveniţi de acum oameni în toată firea, câte două
monede de mare preţ şi le-a spus: < Eu nu mai am de gând să lucrez pentru
fiecare dintre voi. De acum aţi ajuns la vârsta la care vă puteţi câştiga
singuri traiul. Pentru aceea vă dau fiecăruia bani în aceeaşi măsură ca voi să-i
întrebuinţaţi după cum vă este voia şi spre propriul folos. Eu am să rămân aici
în aşteptare, gata fiind a vă povăţui, gata fiind deopotrivă şi să vă ajut de
cumva din pricina vreunei nedorite nenorociri ar fi să pierdeţi pe de-a-ntregul
ori în parte banii pe care vi-i dau acum. Reţineţi însă că am să fiu necruţător
faţă de cel care-i risipeşte cu rea-voinţă ori faţă de trântorii care au să-i toace
ori au să-i păstreze neschimbaţi, fie din pricina leneviei, fie dintr-a
viciilor. Pe toţi v-am învăţat Binele şi Răul. Nu puteţi de aceea spune că o
porniţi necunoscători să înfruntaţi viaţa. Tuturor v-am dat pildă de înţeleaptă
şi dreaptă hărnicie şi de viaţă cinstită. Pentru aceea nu puteţi spune că v-am
pervertit sufletul cu pilda mea cea rea. Eu mi-am făcut datoria. Acum faceţi-v-o
şi pe a voastră, deoarece nu sunteţi nici proşti, nici nepregătiţi, nici
analfabeţi. Duceţi-vă >. Spunând acestea, şi-a luat rămas bun de la ei, rămânând
singur, în aşteptare, în casa lui.
Fiii lui s-au împrăştiat prin lumea largă.
Aveau cu toţii acelaşi lucru: două monede de mare preţ, de care puteau dispune
după bunul plac, şi încă o mai mare comoară de sănătate, vigoare, cunoştinţe şi
pilde părinteşti. Prin urmare ar fi trebuit să izbutească cu toţii în acelaşi
fel. Ce s-a întâmplat însă ? S-a întâmplat că dintre aceşti fii unii şi-au întrebuinţat
bine monedele şi şi-au ţesut o comoară mare şi cinstită, prin muncă neostenită şi
onestă şi o viaţă cuminte, rânduită după învăţăturile părinteşti; altii la început
au făcut avere pe căi cinstite, după care au risipit-o în trândăveală şi desfrâu;
alţii iarăşi au făcut bani prin cămătărie ori negoţuri nedemne; alţii, în fine,
nu au făcut nimic pentru că nu au mişcat un deget, au fost leneşi, şovăielnici,
isprăvindu-şi monedele cele de mare preţ fără a fi putut afla mai întâi o îndeletnicire
oarecare.
După o vreme, tatăl acelei familii a
trimis pretutindeni servi acolo unde ştia că-i sunt fiii şi le-a spus servilor:
„Le veţi spune fiilor mei să se adune în casa mea. Voiesc să-mi dea socoteală
despre ce au făcut în ăstimp şi să-mi dau seama la rându-mi care le este
starea”. Iar servii au mers peste tot şi au dat de fiii stăpânului lor şi, ducându-şi
la îndeplinire solia, fiecare s-a întors împreună cu acel fiu al stăpânului la
care se dusese.
Capul familiei i-a primit cu mare
solemnitate, ca un părinte, dar şi ca un judecător. Se aflau de faţă deopotrivă
toate rudeniile acelei familii şi, dimpreună cu ele, prietenii, cunoscuţii,
servii, sătenii şi oamenii de prin împrejurimi. Era o adunare ceremonioasă. Tatăl
şedea pe jilţul său de cap al familiei, iar în jurul său stăteau în semicerc
toate rudeniile, toţi prietenii, cunoscuţii, servii, sătenii şi oamenii de prin
împrejurimi. Înainte îi stăteau, înşiruiţi, fiii săi.
Chiar înainte de a le fi pus vreo întrebare,
înfăţişările lor deosebite spuneau ceva despre adevarata lor stare. Cei care
fuseseră harnici, cinstiţi, cumpataţi şi facuseră averi pe căi drepte, aveau înfăţişarea
înfloritoare, împăcată şi vădind bunăstare a celor care dispun din plin de
mijloace de trai, bucurându-se de sănătate şi fiind cu conştiinţa împăcată.
Aceia cătau la tatăl lor cu un surâs plin de bunătate şi recunoştinţă, smerit şi
totodată triumfător, strălucind de bucuria de a face cinste tatălui şi familiei
lor şi de a fi fost buni, cetăţeni buni şi credincioşi buni. Cei care-şi
risipiseră întru lene ori vicii averile stăteau întristaţi, abătuţi, jigăriţi
la înfăţişare şi la straie, cu toţii având limpede întipărite în toată fiinţa
semnele desfrâului sau ale foamei. Pe chipurile celor care făcuseră averi prin
maşinaţiuni criminale se citea agresivitatea, asprimea şi privirea crudă şi
tulburată de fiare care se tem de îmblânzitor şi se pregătesc să sară la el....
Tatăl şi-a început întrebările de la aceştia
din urmă: „Cum de voi, care eraţi atât de senini la înfăţisare atunci când aţi
plecat, acum păreţi nişte fiare gata să sfâşie pe cineva? Oare de unde vă vine
această înfăţişare?”.
„Viaţa ne-a dat-o şi deopotrivă asprimea
ce ai vădit-o trimiţându-ne departe de casă. Tu eşti cel care ne-ai pus faţă-n
faţă cu lumea”.
„Prea bine. Și ce-aţi făcut în lume?”.
„Ceea ce am putut ca să ascultăm de
porunca ta de a ne câştiga existenţa cu puţinul pe care ni l-ai dat”.
„Prea bine. Aşezaţi-vă în ungherul de
colo.... Și acum vă întreb pe voi, care sunteţi slabi, bolnavi şi prost îmbrăcaţi.
Ce aţi făcut de aţi ajuns într-un asemenea hal ? Totuşi eraţi sănătoşi şi bine îmbrăcaţi
atunci când aţi plecat”.
„În zece ani straiele se mai uzează....”,
au obiectat trântorii.
„Dar oare nu există-n lume războaie de ţesut
care să facă stofe pentru straiele oamenilor?”.
„Ba
da...., însă este nevoie de bani ca să le cumperi...”.
„Dar aţi avut bani...”.
„În zece ani s-au dus pe-aci-ncolo. Tot ce
are un început are şi un sfârşit”.
„Da, de cineva ia de acolo fără a şi pune în
loc. Dar oare voi de ce n-aţi făcut altceva decât să tot luaţi din ei? Dacă aţi
fi muncit, aţi fi putut pune deoparte şi lua fără ca banii să se fii sfârşit,
ba chiar făcându-i să sporească. Fost-aţi oare bolnavi?”.
„Nu, tată”.
„Și atunci?”
„Ne simţeam rătăciţi.... Nu ştiam ce să
facem ca să fie bine. Ne temeam să nu cumva să săvârşim vreun rău. Și, ca nu
cumva să facem ceva rău, mai bine nu am făcut nimic”.
„Și oare nu era aici tatăl vostru căruia să
vă adresaţi pentru o povaţă? Fost-am eu oare vreodată un tată nemilostiv şi înfricoşător?”.
„O, nu! Dar ne ruşinam să-ţi spunem: „Nu
suntem în stare să întreprindem nimic. Tu mereu ai fost atât de întreprinzător....
Ne-am ascuns de ruşine”.
„Preabine. Mergeţi în mijlocul odăii. E rândul
vostru! Voi ce-mi spuneţi, voi care, pe lângă că păreţi nemâncaţi, mai păreţi şi
bolnavi? Poate că v-aţi îmbolnăvit de prea multă muncă? Fiţi sinceri şi nu am să
vă cert...”.
Unii dintre cei astfel interpelaţi s-au
aruncat în genunchi, lovindu-şi pieptul şi spunând: „Ne iartă, o, tată! Oricum
ne-a pedepsit Dumnezeu şi vrednici suntem de asta. Tu însă, care eşti tatăl
nostru, ne iartă!.... Bine am început, însă nu am şi stăruit. Pomenindu-ne cu uşurinţa
bogaţi, am spus: „Ei bine, acum să ne bucurăm niţel, aşa după cum ne sugerează
prietenii, după care ne vom întoarce la muncă şi vom pune la loc ceea ce vom fi
risipit.” Și, într-adevăr asta aveam de gând să facem. Să redobândim cele două
monede şi să le facem să rodească, ca într-un joc. Și în două rânduri (spun doi
dintre ei) în trei rânduri (spune unul) am şi izbutit. Apoi însă norocul ne-a părăsit....
şi am cheltuit toţi banii”.
„Dar oare de ce nu v-aţi revenit întâia
oară?”
„Pentru că pâinea codimentată de viciu
perverteşte gustul şi nu mai poţi sta fără de ea....”.
„Aici era tatăl vostru....”.
„Drept este. Suspinam după tine cu remuşcare
şi dor. Însă noi te-am ofensat... Imploram cerul să-ţi dea gândul cel bun să ne
chemi ca să primim mustrarea şi iertarea ta; aceasta ceream şi cerem, mai mult
decât bogăţiile pe care nu le mai dorim, deoarece ne-au dus pe căi greşite”.
„Preabine. Aşezaţi-vă şi voi lângă cei de
mai adineauri, în mijlocul odăii. Și voi, care sunteţi bolnavi şi săraci precum
aceştia, dar care tăceţi fără a vădi durere, ce-aveţi de spus?”.
„Ceea ce au spus cei dintâi. Că te urâm
pentru că cu neprăvăzătorul tău fel de a fi ne-ai distrus. Cunoscându-ne, tu nu
trebuia să ne arunci în ispite. Tu ne-ai urât şi te urâm şi noi. Ne-ai întins
această cursă ca să scapi de noi. Blestemat să fii”.
„Preabine. Duceţi-vă cu cei dintâi în
ungherul de colo. Iar acum spuneţi-mi voi, care sunteti înfloritori, senini,
bogaţi. Fiii mei, spuneţi cum aţi izbutit aceasta?”.
„Punand în act învăţăturile, pildele, poveţele,
poruncile tale, totul şi ţinând piept ispititorilor din dragoste faţă de tine,
tată binecuvântat care ne-ai dat viaţa şi înţelepciunea”.
„Preabine. Veniţi de-a dreapta mea şi
ascultaţi cu toţii care mi-e judecata şi ce am a spune spre a mă apăra. Eu
le-am dat tuturor în acelaşi fel bani, pildă şi înţelepciune. Fiii mei au răspuns
în chipuri osebite. Dintr-un tată muncitor, cinstit, cumpătat, au ieşit nişte
fii asemeni lui, dar şi unii trândavi, unii slabi şi gata să cadă în ispită şi
unii cruzi care-şi urăsc tatăl, fraţii şi pe aproapele împotriva căruia, chiar
dacă nu o spun ei, eu ştiu, au folosit cămătăria şi nelegiuirea. Iar printre
cei slabi şi printre cei trândavi se află unii care se căiesc şi unii care nu
se căiesc. Acum eu fac judecată. Cei desăvârşiţi deja sunt la dreapta mea, asemănându-mi-se
mie întru mărire precum în fapte; cei care se căiesc au să stea iarăşi aici,
asemeni unor copii ce mai au încă a fi învăţaţi, rămânând supuşi până ce nu vor
atinge acel grad de vrednicie care să-i facă din nou oameni în toată firea; cei
necăiţi şi vinovaţi să fie azvârliţi dincolo de hotarele mele şi urmăriţi de
blestemul celui ce nu le mai este tată, deoarece ura lor faţă de mine şterge
orice relaţie părintească şi filială între noi. Însă le aduc aminte tuturor că
fiecare şi-a clădit singur soarta, deoarece eu am dăruit tuturor aceleaşi
lucruri, care, în cei care le-au primit, au rodit patru felurite destine şi nu
pot fi învinovăţit că le-aş fi dorit răul”.
Pilda s-a sfârşit, o, voi ce aţi ascultat.
Iar acum vă dau asemuirile sale.
Tatăl acestei numeroase familii trimite la
Tatăl din Ceruri. Cele două monede pe care le dă tatăl tuturor fiilor mai înainte
de a-i trimite în lume sunt timpul şi voinţa cea liberă; pe acestea le dăruieşte
Dumnezeu fiecărui om pentru ca el să le întrebuinţeze aşa cum crede de cuviinţă,
după ce a fost învăţat prin Lege şi zidit de pildele celor drepţi. Tuturor li
se dau aceleaşi daruri, însă fiecare om le întrebuinţează după cum i-e voia.
Unii adună timpul, mijloacele, educaţia, averea, totul întru ceea ce este bine,
rămânând sănătoşi şi sfinţi, bucurându-se de o sporită bogaţie. Alţii încep
bine, dar apoi se plictisesc şi risipesc. Unii, dimpotrivă, nu fac nimic,
pretinzând să facă alţii. Unii îl învinovăţesc pe Tatăl pentru greşelile lor;
alţii se căiesc, gata fiind să ispăşească; alţii, dimpotrivă, nu se căiesc, învinovăţindu-i
pe ceilalţi şi blestemând ca şi cum ar fi fost siliţi de alţii să se
nenorocească. Iar Dumnezeu celor drepţi le dă pe dată răsplata; celor căiţi le
arată îndurarea sa şi le dă timp să ispăşească spre a dobândi răsplata prin pocăinţa
şi ispăşirea lor; îi blestemă, dimpotrivă, şi-i pedepseşte pe cei care calcă în
picioare iubirea prin lipsa de pocainţă după ce cad în păcat. Tuturor le dă ce
li se cuvine.
Nu risipiţi aşadar cele două monede –
timpul şi libertatea de a alege – ci întrebuinţaţi-le cu dreptate ca să ajungeţi
la dreapta Tatălui şi, dacă aţi greşit, pocăiţi-vă şi încredeţi-vă întru îndurătoarea
Iubire. Mergeţi acum. Pacea fie cu voi !”.
Sursa : "Evanghelia, aşa cum mi-a fost
revelată" - Maria Valtorta, vol. 6, pag. 456-460.
