de Aldo
Maria Valli - 06.02.2019
Am primit de la un preot această scrisoare.
Sunt un
preot din dieceza de Genova și nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să simt o
atât de mare perplexitate față de cel care stă pe scaunul lui Petru. Mereu m-am
gândit la papă ca la un punct de referință de nezdruncinat în existența mea
creștină. Cine, ca și mine, a crescut cu Ioan Paul II, a văzut în pontifi mari
exemple de credință trăită concret și în sfințenie.
Am primit cu părere de rău demisia papei Benedict XVI. El nu
folosea niciodată cuvinte la întâmplare, era înțelept, mă ajuta să mă ridic către
transcendent: un om a lui Dumnezeu..
Alegerea arhiepiscopului de Buenos Aires am văzut-o fără
prejudecăți: nu-l cunoșteam, și apoi, totuși, papa este papa.
Luni de zile am ascultat cu interes cuvintele lui, văzând în el o
simplitate care mă făcea să-mi spun: ținând seama de capacitatea lui de a intra
în inima omului, sensibilitatea lui față de cei care suferă, va reuși probabil
să fie mai incisiv în proclamarea lui Cristos și a adevărurilor de credință,
astfel încât să trezească popoarele occidentale din această anestezie a
conștiinței”.
Zi după zi în schimb am început să observ o creștere a
ambiguității foarte subtil. Observam în mesajele sale ceva deformat. La început
nu am înțeles bine, dar era ca și cum din cuvintele sale, din glumele lui, din
interviurile sale, a apărut un aspect orizontal asupra vieții, cu excluderea
planului vertical și a judecății lui Dumnezeu și cu o lipsă de respect față de
cei cu alte opinii.
Astăzi trebuie să spun, că în Biserica Catolică, mă simt aproape
ca într-o religie diferită, față de cea în care am crescut ca și copil. Obsesia
pentru temele sociale este insuportabilă. Par a fi uitați marii sfinți ai
carității, pentru care atenția față de frate se năștea dintr-o contemplare și o
adorare a lui Cristos. Apelurile lui Bergoglio sună ca cele ale unui
politician. Biserica ”în ieșire” și ”spitalul din câmp” este văzută ca o
agenție de servicii sociale.
Sincer, în timp ce împărtășim importanța asistenței pentru cei
săraci și nevoiași, o astfel de Biserică nu mă atrage, nu este comunitatea
celor mântuiți de Cristos...
Am rămas marcat de ambiguitatea asupra temeor legate de familie.
Uneori discursurile papei par frumoase, dar apoi, gândindu-mă la ele, îmi dau
seama că nu transmit o viziune clară. Amoris letitiae la ce a dus? La o mare
confuzie. Concret, azi toți fac ceea ce vor, îl pun pe om pe primul loc și uită
de porunca divină...
Această confuzie, această lipsă de claritate, este deranjantă: se
pare că este dorită. Dar de ce?
În credință eu caut claritate, soliditate. Caut mântuirea. Dar
astăzi pare că papa ne spune că ajunge să faci puțin bine celuilalt și pentru
restul e totul bine. Nu mai există proclamarea lui Cristos ca unicul Mântuitor,
nu mai este chemarea la viața veșnică și la lucrurile cerești.
Niciodată nu m-am gândit că voi încerca atâta perplexitate față de
figura urmașului lui Petru, dar sincer nu-l înțeleg, mă simt pierdut. Merg
înainte pentru că fără Domnul viața este doar disperare și încerc să rămân
credincios la acel depozit al credinței bimilenare care nu poate fi anulat. Mă
hrănesc cu viețile sfinților, ascult cuvintele Mariei din apariții care
amintesc de sensul vertical al vieții. Și mărturisesc cu durere, că
în Liturghie mi-e greu să pronunț numele papei. Mi-e greu să-l văd la
televizor, și când oamenii mă întrebă despre el, încerc să schimb subiectul. Mă
oprimă gândul că cel care ar trebui să fie călăuză pentru Biserica de pe
pământ, pentru mine este doar un obstacol pe care acum prefer să-l evit...
Unde ne conduce succesorul lui Petru? Unde vrea să ne conducă
această Biserică care nu indică păcatul de moarte și nu ne ajută să-l evităm? Ce
vrea să ne spună atunci când uită să afirme că, Cristos este unicul mântuitor
și că religiile nu sunt toate egale? Vrea să ne ducă în paradis sau în altă
parte?
Un preot
