640.
Pogorârea Duhului Sfânt
27
aprilie 1947
În casa
Cinei celei de Taină, domneşte liniştea. Discipolii nu sunt acolo, cel puţin eu
nu văd nici un om. Viaţă se găseşte doar în sala Cinei, aici s-au adunat
apostolii în jurul Mariei.
Camera
pare mai mare fiindcă mobila este aşezată mai la perete pe doi dintre pereţi şi
astfel lasă liber mijlocul camerei. Pe cel de-al treilea se află masa folosită
pentru Cină. Între aceasta şi perete se află scaunele şi un mic scăunel pe care
l-a folosit Isus la spălarea picioarelor apostolilor. În schimb scaunele nu
stau perpendicular cu masa ci paralel şi astfel cu toţii se pot aşeza şi încă
mai şi rămâne un singur loc - singurul ce stă perpendicular. Sfânta Fecioară
stă în mijlocul mesei, acolo unde Isus a stat în timpul Cinei. Masa nu este
pusă, rafturile şi pereţii sunt goi. Doar lampa arde în mijloc. Au închis
ferestrele şi le-au şi ferecat cu un drug greu de fier. O mică rază de soare
pătrunde curajoasă printr-o crăpătură şi ca un ac luminează pe podea ca un
surâs al soarelui.
Sfânta
Fecioară stă singură pe scaunul ei, lângă ea Petru şi Ioan. Petru la dreapta şi
Ioan la stânga. Matei, apostolul cel nou....stă între Jacob a lui Alfeu şi
Tadeu. În faţa Ei se găseşte o ladă de lemn închisă la culoare joasă, dar lată.
Hainele Mariei sunt de albastru închis. Părul îi este acoperit de un văl alb,
peste care vine capişonul mantiei. Ceilalţi sunt cu capul descoperit.
Maria
citeşte rar dar tare. Întrucât lumina este foarte slabă. Eu cred că mai degrabă
spune din memorie cuvintele sulului desfăşurat. Ceilalţi o ascultă în linşte meditând.
Uneori îi răspund, dacă trebuie.
Faţa
Mariei se schimbă datorită extazului. Cine ştie ce vede, întrucât ochii îi
strălucesc, iar faţa ei albă se îmbujorează ca şi cum ar reflecta o flacără
arzândă. Ea este cu adevărat Trandafirul Tainic... Apostolii se apropie mai
tare ca să-i vadă mai bine faţa care zâmbeşte şi între timp citeşte, iar vocea
ei este ca cea a unui cânt de îngeri. Petru se emoţionează şi două lacrimi se
rostogolesc de-a lungul ridurilor de sub nas în barba lui deasă. Pe faţa lui
Ioan se oglindeşte zâmbetul Fecioarei, astfel şi el se aprinde de dragoste pe
măsură ce ochii urmăresc textul citit. Când îi întinde un nou sul, o priveşte
şi îi zâmbeşte...Cititul se încheie. Maria tace. Şi fâşâitul pergamentului
încetează. Maria se cufundă în rugăciune, strângându-şi mâinile la piept şi
sprijinindu-şi capul de ladă. Apostolii îi urmează pilda...Subit, în liniştea
dimineţii se aude un vuiet uriaş, ca un vânt, ca un suntet desăvârşt al unei
orgi. E din ce în ce mai armonios şi mai tare pe măsură ce se apropie şi cu
tremurul şi cu vibraţia sa umple Pământul, mişcă casele, pereţii, mobilele.
Flacăra lămpii, care până acum ardea nemişcată în camera liniştită, acum
pâlpâie ca suflată de vânt. Şi lănţucurile lămpii zornăiesc de la valurile
supranaturale ale sunetului.
Pe măsură
ce acest vuiet minunat se apropie – vuiet în care se amestecă cele mai frumoase
sunete pe care Dumnezeu le-a dat Cerului şi pământului - apostolii îşi ridică
capetele înmărmuriţi, unii vor să fugă, dar mulţi se aruncă la pământ,
acoperindu-şi capul cu mâinile sau cu mantiile, alţii, bătându-şi pieptul
imploră îndurare pentru iertarea păcatelor lor, alţii iarăşi se agaţă de Maria,
fiindcă de speriaţi ce sunt, şi-au pierdut cumpătul.
Singur
Ioan este cel căruia nu îi este teamă. El vede pe faţa Mariei acea strălucire a
păcii şi a fericirii. Sfânta Fecioară îşi ridică privirea zâmbind,
îngenunchiază, apoi îşi deschide braţele. Aripile mantiei sale îi acoperă pe
Petru şi pe Ioan, care urmându-i pilda îngenunchiază şi ei.
Tot ceea
ce am scris eu în minute bune, s-a petrecut în mai puţin de un minut.
Şi
atunci, prin uşile şi geamurile închise, cu un vuiet răsunător, sub forma unui
glob luminând şi arzând, soseşte Lumina, Focul, Duhul Sfânt. Se opreşte pentru
o clipă la trei palme deasupra capului Mariei. Capul îi este descoperit pentru
că atunci când a văzut focul Duhului Sfânt, şi-a ridicat mâinile şi şi-a dat
capul pe spate, ca la o chemare şi a strigat cu bucurie zâmbind cu un zâmbet de
nesfârşită iubire. După ce Sfântul Duh şi Focul de Iubire s-a pogorât asupra
Miresei, Sfera se divide în treisprezece flăcări luminoase, care nu pot fi
asemuite cu nici un fel de lumină de pe pământ şi fiecare dintre ele se pogoară
ca să sărute fruntea apostolilor.
Acea
flacără care s-a pogorât asupra Mariei, nu este una dreaptă, ci este o coroană
ce împrejmuieşte capul Fecioarei. Încoronează ca Regină pe Fiica, Mama şi
Mireasa lui Dumnezeu, pe Fecioara Neprihănită, Frumuseţea binecuvântată, Iubita
şi Fiica veşnică. Cu toate că suferinţa a îmbătrânit-o, a înviat şi ea odată cu
bucuria învierii şi asemeni Fiului Ei, trupul, privirea au întinerit şi ele...A
putut să îmbrace mai devreme frumuseţea trupului înviat în slavă, fiindcă Ea
este floarea Paradisului.
Flăcările
Duhului Sfânt strălucesc în jurul iubitei Sale. Ce-i poate spune? E Mister.
Acea faţă binecuvântată este învăluită în fericire şi ia zîmbetul Serafimilor.
Lacrimile fericirii se rostogolesc ca nişte diamante de-alungul ei.
Focul nu
se mişcă de acolo pentru un timp...Apoi dispare...Rămâne în urma lui doar o
mireasmă deosebită, ce nu poate fi asemuită cu niciun un fel de mireasmă a
vreunei flori de pe pământ...Este mireasma Paradisului...
Apostolii
îşi revin...Maria este încă tot în extaz... Îşi ridică mâinile la piept, îşi
închide ochii, îşi pleacă capul...Încă vorbeşte cu Dumnezeu...Nu simte nimic
altceva....Nimeni nu îndrăzneşte să o deranjeze.
Ioan
arată spre ea şi spune:
- Ea este
Altarul. În slava ei stă Slava lui Dumnezeu...
- Da. Să
nu-i deranjăm fericirea! Să mergem şi să-L propovăduim pe Domnul şi faptele Lui
tuturor popoarelor! - spune Petru cu un avânt supranatural.
- Să
mergem! Să mergem! Duhul lui Dumnezeu arde în mine! - spune Iacob, fiul lui
Alfeu.
- Mă
îndeamnă la fapte. Pe noi toţi. Să mergem şi să propovăduim oamenilor Evanghelia!
Pornesc
ca şi cum ar fi mânaţi de un fel de vânt, de o mare putere...
Sursa:
„Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata” – Maria Valtorta, vol. X.