Un fapt adevărat povestit de o călătoare care se afla în
avionul ce se întorcea de la Sfintele Locuri, în 29 august 2003…
vineri
dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre
Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena.
Am
petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit Adormirea Maicii
Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuieşte după
calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28 august.
Am
trăit o experienţă unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreaţă, bogată,
tuturor împărţitoare de daruri. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele,
seara am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt şi, îndată după
aceasta, ne-am îndreptat spre autobuzul ce ne aştepta în afara Cetăţii Vechi.
Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat şi, cuprinşi de o dulce linişte, ne
desfătam de frumuseţea Oraşului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui,
îmbrăţişând cu mintea toate Locurile Sfinte şi închizându-le ermetic în inimile
noastre. Un zâmbet uşor, abia perceput, trăda oboseala zilelor petrecute aici,
dar şi adânca noastră recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru cele trăite.
Satisfacţia şi bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micşorat deloc
din pricina aşteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant făcut
de evrei la aeroport.
Când,
în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc bine aminte, era un Airbus
cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu şi nu aveau o
intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact şi m-am
afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbaţiile electrice au
devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul caracteristic micilor şi
nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă. Luminile s-au stins, am
decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să fluctueze, dar într-o măsură
mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea stângă a avionului, în faţa
aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau în scaunele din preajmă.
După
vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi avionul a început să tremure
şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum se cerne făina” – precum a
spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat mai întâi în ebraică, apoi
în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de siguranţă, lucru ce l-au făcut şi
însoţitoarele de bord. La început nu am dat importanţă, până când nu am privit
aripa şi am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări şi se rupea în bucăţi
din pricina fierului incandescent. După o introducere calmă, le-am arătat mamei
şi prietenilor din jur priveliştea. Cu toţii călătorisem de multe ori cu
avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări! Ne-am neliniştit
puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea, tăcând. Unii dintre noi, după cum
am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După câteva minute, am fost
informaţi despre pierderea motorului din stânga şi că vom încerca să ajungem
doar cu celălalt motor pe aeroportul Eleftherios Venizelos.
Nu
au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică
intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii aceleaşi intense vibraţii
ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii, care stăteau în faţa aripii
drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă şi oarecum plăcută de
până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică! Avionul pierdea
continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca o şuierătură, care
mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane.
Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat
repede cărucioarele în locurile potrivite, după care s-au aşezat repede şi s-au
legat cu centurile, plecându-şi capetele între genunchi. Mulţi bolnavi de inimă
şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte două odată! Între soţi se făcea
spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înşelat şi cu cine, şi
cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau copiilor că îi nedreptăţiseră în
testament şi le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar şi aceştia, la rândul
lor, îşi cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii
mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni şi s-au
clevetit reciproc…
Toate
acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca pierdere a înălţimii, cu
neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera
foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a
strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte de cuvintele unui monah
care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că
Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de la Paşti –
referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin înainte de
Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne
neliniştim de-a binelea…
Avionul
începuse să se aplece într-o parte şi din aceasta ne-am dat seama că încearcă
să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste
puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a ridicat şi a mers în grabă să asigure
nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai înainte zâmbitoare şi dulce la vorbă,
devenise palidă şi-şi pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feţei
ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la apogeu în ochii ei.
Am
întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea mi-a răspuns dând afirmativ
din cap.
–
Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situaţia?, am întrebat eu din nou.
Ea
nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca şi cum ar
privi în gol. A început să-şi mişte capul în dreapta şi în stânga, a ridicat cu
indiferenţă din umeri, ca şi cum toate s-ar fi pierdut, şi a dat să plece.
Atunci eu am ţinut-o strâns de mână şi am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a
confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt,
după care a alergat şi s-a legat iarăşi în scaunul ei, ţinându-şi capul apăsat
pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi încercam, cât se putea de calm, să
conştientizăm ce se întâmplă.
Vălul
tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui monah:
–
Nu vă temeţi, fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu!
Preoţii
şi-au pus epitrahilele şi au început să citească, unii mireni au început să
rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au împărţit în două grupuri –
aripa dreaptă şi cea stângă a avionului – şi au început încet-încet să cânte
unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalţi Acatistul ei. De îndată ce ne-am
pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simţit foarte bine, ne-am uşurat.
Călătorii
de altă credinţă, cumplit de înfricoşaţi în comparaţie cu noi, credeau că
fredonăm cântece şi ne priveau de parcă am fi fost nişte nebuni. Această mângâiere şi înălţare sufletească a
fost întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a
înştiinţat: „După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am pierdut şi al doilea
motor. Am aruncat combustibilul şi vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion
(aeroportul din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un nod în gât şi s-a oprit
brusc. Pentru o clipă a îngheţat sângele în noi. Căci una este să presupui că
te îndrepţi spre ceva neplăcut şi altceva să ţi se confirme oficial. După
câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toţii să ne rugăm de acolo de
unde rămăsesem, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alţii Paraclisul, iar alţii
Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie
faptul că se rugau fierbinte şi cei ce în trecut arătaseră că nu cred…
Mă
purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nepăsare.
Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:
–
Cândva toţi vom muri. De asta nu vom scăpa. Ce ne mai rămâne? Câţi ani vom trăi
şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să trăim mulţi ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât
să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care
să-l putem face omeneşte, ca să ne mântuim, şi să nu-l facem. Aşadar, dacă luăm
drept adevăr că astăzi vom fi chemaţi să dăm socoteală, ce ar trebui să ne
intereseze? În ce stare se află sufletul nostru! Îmi veţi spune: „Acum sunt
într-o stare rea, dar, dacă aş mai fi avut un an, m-aş fi pocăit.” Însă această
cugetare filosofică nu se potriveşte situaţiei prezente – este mai degrabă o
dorinţă evlavioasă –, căci, aşa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce
ne mai rămâne să facem? Să ne rugăm cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură
iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu,
pentru că El, din nespusa Sa dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să
se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi,
asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi
dintre noi ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii
Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat
cu totul nepregătiţi! Toţi cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci
pentru închinare. Oare Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am
venit la praznicul ei?!…
Mişcările
neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât
începuseră să se distingă insulele, iar mai departe uscatul. Deodată s-a
ridicat în picioare un călugăr care stătea în faţă, în partea dreaptă, acela
care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă era simplu monah sau ieromonah,
ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă şi slabă, de chipul său liniştit
şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas puternic şi plin de siguranţă,
şi cu ochii plini de lacrimi:
–
Fiii mei, vă rog să mă credeţi: o văd înainte pe Maica Domnului foarte mare,
ţinând avionul de dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm şi să-i
mulţumim!
Am
prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare şi cu
veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama că se întâmplă ceva
îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.
Peste
puţin s-au văzut limpede clădirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos.
Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de
îndoială: „Oare ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să
le alung cu rugăciunea „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Facă-se voia Ta!
Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”
Deodată
s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă şi de-a lungul ei erau
dispuse multe puncte de prim-ajutor. Alt avion nu se vedea – se pare că ne
dăduseră prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparaţie cu
alte dăţi. Ne mai despărţeau doar câţiva metri de sol. Când a avut loc
contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca
vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul său! Avionul nu
avea motoare care să fie puse să funcţioneze invers pentru a frâna, iar
frânarea roţilor trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios –
pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Şi, chiar de s-ar fi făcut
aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu toţii în faţă, din pricina inerţiei! (Când
mergi încet cu maşina şi frânezi puţin, tot ţi se duce corpul în faţă). Nimic
din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci
ca şi cum l-ar fi pus cineva uşor pe pământ.
Atunci
cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă Ţie, Doamne! Îţi mulţumesc,
Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”
Numai
însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză nervoasă. Timp de cinci
minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriţă din el şi apoi
îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte sertare metalice, iar alta
tremura şi clănţănea din dinţi.
După
puţin timp, am debarcat şi, împreună cu poliţiştii, medicii şi infirmierii, am
intrat într-un salon, unde se încerca ca unii să fie readuşi în simţiri, iar
celorlalţi li s-a dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate
pe care am trăit-o ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Trăiam,
şi aceasta ne era îndeajuns!
În
scurt timp a venit un alt avion ca să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine.
Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele de luat vederi. Un prieten
mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse la ştirile dimineţii un
scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care
s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic despre el.
Din
acea clipă ne-am pierdut cu toţii orice interes pentru lucrurile mărunte.
Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru
mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Păşeam pe pământ, dar
minţile şi inimile ne erau pline de recunoştinţă şi alipite de Cel ce ne-a
adeverit pentru încă o dată, atât de limpede, dragostea Sa. Am cunoscut că
trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o nespusă bucurie şi o
neclintită recunoştinţă pentru aceasta.
Astfel
au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru ca pe o creaţie a lui
Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă mânii şi să mă macin
pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei lui Dumnezeu printr-o
purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam, ajutându-i pe ceilalţi. Din
păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieţii cotidiene. Mi-e
ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul meu acea pace,
rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată…
Toate
cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum
diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu şi a raţiunii
noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea să le explice prin
legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea păcatelor, te
îmbrânceşte la simţire…
Recunoştinţa
pe care o simte cineva pentru nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie
inima, îl topeşte, îl face să-i iubească pe fraţii lui şi toată creaţia. Dar
totodată se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi
să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să
fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.
(Am
hotărât să scriu această experienţă unică pentru mine la rugămintea unui frate
drag întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea duhovnicească a
celorlalţi fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul personal al povestirii, dar
am vrut să expun evenimentele şi simţămintele întocmai cum le-am trăit.
Mulţumesc pentru înţelegere.)
A.P., închinătoare
Traducere din limba
greacă după revista Centrului de Unitate şi A
Studiului de Promovare a Valorilor noastre, Nr. l
Material
apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”
