Practica prezenţei lui Dumnezeu, după scrisorile fratelui
Laurenţiu al Învierii (1614-1691)
Practica cea mai sfântă şi cea mai folositoare în viaţa
spirituală este cea a prezenţei lui Dumnezeu, care constă în a ne obişnui şi a
ne desfăta în compania Lui divină, adresându-I-ne cu umilinţă şi întreţinându-ne
plini de iubire cu El în orice vreme, în toate clipele, fără nicio regulă, fără
nicio măsură, mai cu seamă în vreme de ispită, de suferinţă, de secetă, de
dezgust şi chiar de infidelitate şi păcat.
Trebuie să ne încredinţăm
permanent, până ce toate acţiunile noastre vor deveni un fel de mici colocvii
cu Dumnezeu, fără a le pregăti, venind doar din curăţia şi simplitatea inimii.
Este nevoie să
întreprindem totul cu socoteală şi cu dreaptă măsură, fără nerăbdarea şi graba
care arată un spirit rătăcit. Trebuie să lucrăm cu duioşie şi cu iubire împreună
cu Dumnezeu, să-L rugăm să ne sporească lucrarea şi, cu această atenţie veşnic îndreptată
către Dumnezeu, vom zdrobi capul şarpelui şi-l vom dezarma.
Este nevoie
ca, în timp ce lucrăm ori ne îndeletnicim cu altceva, în timp ce citim (chiar
lecturi spirituale), în timpul devoţiunilor noastre exterioare şi al rugăciunilor
vocale, să ne oprim pentru o clipă, cât de des ne stă în putinţă, pentru a-l
adora pe Dumnezeu din toată inima noastră, pentru a-i gusta prezenţa pe furiş,
pentru a-L lăuda, pentru a-i cere ajutorul, pentru a-i oferi inima noastră si
pentru a-i mulţumi. Ce poate fi mai plăcut lui Dumnezeu decât ca noi să abandonăm,
în chipul acesta, de mii şi mii de ori pe zi, toate creaturile, ca să ne
retragem pentru a-L adora în propria fiinţă ?
Nu-i putem da
lui Dumnezeu mărturie mai mare a fidelităţii noastre decât renunţând de mii şi
mii de ori la creaturi şi uitând de ele pentru a ne bucura de o singură clipă
de Creator. Acest exerciţiu nimiceşte, încetul
cu încetul, iubirea de sine care poate vieţui doar printre creaturi, căci
desele întoarceri la Dumnezeu ne ajută să ne lepădăm, pe nesimţite, de noi înşine
...
Nu este nevoie
să stăm tot timpul în biserică pentru a fi cu Dumnezeu. Putem face o capelă în
inima noastră, în care ne retragem din când în când, pentru a ne întreţine cu
El. Oricine este capabil de aceste colocvii familiale cu Dumnezeu. O mică înălţare
a inimii este de ajuns, scrie fratele Laurenţiu, sfătuind un bărbat să facă
acest exerciţiu: o mică amintire a lui Dumnezeu, o adoraţie interioară, chiar în
timpul activităţilor celor mai tumultoase. Rugăciunile acestea, oricât de
scurte ar fi, sunt totuşi foarte plăcute lui Dumnezeu şi întăresc sufletul
atunci când acesta este pe cale să-şi piardă curajul, în împrejurările
potrivnice. Să-ţi aminteşti, aşadar, cât de des poţi: felul acesta de rugăciune
este foarte potrivit şi de trebuinţă pentru un soldat, ale cărui viaţă şi mântuire
sunt zilnic puse în primejdie.
Acest exerciţiu
al prezenţei lui Dumnezeu este nespus de folositor pentru a ne ruga bine: împiedicând,
de fapt, sufletul, în timpul zilei, să-si ia zborul şi ţinându-l aproape de
Dumnezeu, îl va ajuta să rămână liniştit în timpul rugăciunii.
(extras din L’experience de la prezence de Dieu” – „Cunoaşterea
prezenţei lui Dumnezeu” de fr. Laurenţiu al Învierii)
Sursa: Cartea „Timp pentru Dumnezeu – Ghid pentru viaţa
de rugăciune” – Jacques Philippe / Librăria Pauline