George Neumayr, editorul
revistei Catholic World Report, despre discursul Papei Francisc de
la închiderea lucrărilor Sinodului 2015 (via The American Spectator):
[…]
Discursul s-a remarcat prin
malițiozitate, etalând tocmai lipsa carității pe care [Papa Francisc] o
atribuie adesea conservatorilor. Sinodul, spunea el, a scos la lumină “inimile
închise care se ascund adesea chiar și în spatele învățăturilor Bisericii sau
bunelor intenții, pentru a se așeza în scaunul lui Moise și a judeca, uneori cu
superioritate și superficialitate, situații dificile și familii rănite.”
După care continuă: “S-a încercat
deschiderea unor orizonturi mai largi, care se ridică deasupra teoriilor
conspirației și punctelor de vedere înguste, pentru a apăra și răspândi
libertatea copiilor lui Dumnezeu, și pentru a transmite frumusețea Noutății
Creștine, în vremuri închistate într-o limbă arhaică sau pur și simplu
incomprehensibilă”.
Cu tot stângismul de categorie
ușoară al Papei Francisc, întrebarea “Oare este catolic Papa?” pare a fi din ce
în ce mai puțin retorică. Citind remarcile de mai sus, Papii din trecut ar
ajunge la concluzia că vorbitorul este un adept al teologiei protestantismului
liberal. Aceștia ar găsi jalnice, în lipsa lor de profunzime, falsele contraste
dintre legea divină și îndurare, la care Francisc apelează adesea; și ar găsi
recursul lui constant la erori logice de genul “omului de paie” și imputării de
motive tradiționaliștilor drept o pată a papalității. Cu așa un Papă, catolicii
ortodocși nu mai au nevoie de dușmani.
Tușitul chinuit al comentatorilor
despre “nuanțele” Papei Francisc este foarte neconvingător. El nu este deloc
nuanțat. El este, pe față, un catolic de stânga, perfect în largul lui cu
ereticii de facto din propriul lui ordin și din cabinetul lui special de
cardinali. Cardinalul Walter Kasper, pe care Papa Francisc l-a identificat
drept unul dintre teologii lui “preferați”, și Cardinalul Reinhard Marx din
Germania, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai săi, se situează mai la
stânga decât Martin Luther.
Ei bine, spun propagandiștii disperați
ai Papei, s-ar putea ca Francisc să nu dispună de o minte profundă, dar cel
puțin are o inimă mare. Dacă o fi așa, ea pare să sângereze pentru oricine în
afară de catolicii ortodocși, a căror fidelitate față de credință, pe care
secularismul o asediază fără încetare, este tratată cu dispreț.
La fel ca mulți alți iezuiți
moderni, Francisc sună ca și cum ar iubi orice religie, în afară de propria lui
religie. Și l-ar putea imagina cineva vorbind despre imami, rabini, sau chiar
și despre o vrăjitoare feministă, în același stil caustic în care îi
discreditează pe tradiționaliști? Dacă ar face-o, s-ar pomeni cu o criză
“ecumenică”.
[…]
În remarcile lui finale de la Sinod,
Francisc i-a atacat pe [catolicii] ortodocși și i-a lăudat pe heterodocși,
identificându-i pe cei din urmă cu “adevărații apărători ai doctrinei”, pentru
că preferă “oamenii” în locul “ideilor” [și] pentru că “înving ispitele
recurente ale fratelui mai mare (cf. Luca 15:25–32) și ale lucrătorilor
invidioși (cf. Matei 20:1–16)”.
[…]
Isus le-a spus ucenicilor Săi:
“Cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus față de acestea
este de la Cel Rău.” Ne-am putea imagina critica Lui la adresa Sinodului pe
tema familiei, la care “nu”-ul Bisericii s-a transformat într-un “poate”? Noua
ortodoxie este o ambiguitate întortocheată, iar “aerul proaspăt” al Bisericii
miroase mai degrabă a pucioasă.
