Văd cum dintr-o căsuţă umilă iese un
cuplu. O mamă nespus de tânără cu un prunc în braţe, înfăşurat într-o ţesătură
albă, coboară pe o scară exterioară.
O recunosc pe Măicuţa noastră. Este tot
Ea, palidă şi blondă, sprintenă şi foarte blândă în fiece gest. Este înveşmântată
în alb, având deasupra o haină de un albastru pal, iar pe cap un văl dalb. Îşi
duce cu multă grijă Pruncul.
În josul scării o aşteaptă Iosif, lângă un
măgăruş gri. Iosif este îmbrăcat tot în maro deschis, aceasta fiind culoarea veşmântului
şi hainei deopotrivă. O priveşte pe Maria şi îi zâmbeşte. Când Maria ajunge lângă
măgăruş, Iosif îşi petrece hamul pe braţul stâng şi ia pentru o clipă în braţe
Pruncul, care doarme liniştit, pentru a-i îngădui Mariei să se aşeze mai bine
pe şaua măgăruşului. Apoi i-l dă iarăşi pe Isus şi o pornesc la drum.
(.....)
Maria coboară de pe măgăruş în apropierea
porţii ce dă într-un fel de loc de staţionare pentru animale. Spun „loc de staţionare”
pentru că este vorba de un soi de staul ori mai bine zis adăpost, unde sunt
paie pe jos şi nişte ţăruşi cu inele de care pot fi legate patrupedele.
Iosif îi da ceva bănuţi unui omuleţ ce i-a
sărit în ajutor, cumpărând cu aceştia un braţ de fân, şi, scoţând dintr-un puţ
rudimentar ce se află într-un colţ o găleată cu apă, îi dă măgăruşului să bea.
Apoi o ajunge din urmă pe Maria şi intră amândoi în incinta Templului.
Se îndreaptă mai întâi spre un portic unde
se află aceia pe care mai târziu Isus avea să-i biciuiască fără milă: vânzătorii
de turturele şi miei, respectiv zarafii. Iosif cumpără doi porumbei albi. Nu
schimbă bani. Este evident că are bani potriviţi.
(.....)
Vine în grabă un preot, nu ştiu dacă
pentru că a fost chemat de Iosif sau vine din proprie iniţiativă. Maria oferă
cei doi sărmani porumbei, iar eu, care ştiu care le este soarta, îmi întorc
privirea în altă parte, remarcând ornamentaţiile grelei porţi monumentale, ale
plafonului, ale atriului. Mi se pare însă că văd cu coada ochiului cum preotul
o stropeşte pe Maria cu apă. Apă trebuie să fie, căci nu văd să i se fi pătat
haina. Apoi Maria, care odată cu porumbeii îi dăduse preotului şi o grămăjoară
de bani (am uitat să spun aceasta) pătrunde împreună cu Iosif în Templul
propriu-zis, însoţită de către preot.
(.....)
Maria oferă Copilul – care s-a deşteptat şi
îşi întoarce nevinovaţii ochi de jur împrejur cu privirea uimită a pruncilor de
doar câteva zile - preotului.
Acesta îl
ia în braţe şi îl înalţă întinzându-şi mâinile, întors fiind spre Templu, cu faţa
la acel altar situat deasupra treptelor. Ritul este împlinit. Pruncul este
redat Măicuţei, iar preotul se duce de acolo.
S-a adunat lume ce priveşte curioasă.
Printre oameni îşi croieşte drum un bătrânel încovoiat şi schiop, care se
sprijină într-un baston. Trebuie să fie foarte în vârstă, aş spune că are fără
doar şi poate peste optzeci de ani. Acesta se apropie de Maria şi o roagă să
i-l dea pentru câteva clipe pe Micuţ. Maria îi face pe plac zâmbindu-i.
Simeon – despre care eu mereu am crezut că
aparţinea castei sacerdotale, este un simplu credincios, cel puţin judecând după
straie – îl cuprinde şi-l sărută. Isus îi zâmbeşte cu expresia nelămurită a
sugarilor. Pare că se uită la el cu multă curiozitate, căci bătrânul plânge şi
râde deopotrivă, iar lacrimile-i alcătuiesc un fel de broderie, strecurându-i-se
printre riduri şi aşternându-i-se ca nişte perle în barba lungă şi dalbă către
care Isus îşi întinde mânuţele. Căci Isus o fi fiind Isus, dar este tot un
copilaş, iar ceea ce i se mişcă pe dinainte atrăgându-i atenţia îl face să-şi
dorească a pune mâna ca să priceapă mai bine despre ce e vorba. Maria şi Iosif
surâd laolaltă cu cei adunaţi prin preajmă, aceştia lăudând frumuseţea Micuţului.
Aud cuvintele bătrânului sfânt (Luca 2,
27-35) şi văd privirea mirată a lui Iosif, pe cea mişcată a Mariei, dar şi
privirile din mica adunare – unele uimite şi mişcate şi altele cuprinse de
bucurie – la vorbele bătrânului. In mulţime se află şi unii dintre membrii bărboşi
şi îngâmfaţi ai Sinedriului; aceştia dau din cap, privind la Simeon cu o compătimire
plină de ironie: trebuie că-l socotesc cu mintea dusă din pricina vârstei.
Surâsul Mariei se topeşte într-o paloare
mai accentuată atunci când Simeon îi vesteşte durerea. Cu toate că Ea ştie, cuvintele lui îi străpung
sufletul. Maria se apropie mai tare de Iosif, ca pentru a cere mângâiere, şi-şi
strânge cu patimă Pruncul la sân, absorbind cu sufletul însetat vorbele Anei,
care a venit şi ea şi care, femeie fiind, se îndură de suferinţa ei şi îi făgăduieşte
că Veşnicul Dumnezeu i-o va îmblânzi dându-i în ceasul durerii o tărie
supranaturală. „Femeie, Celui
care i l-a dăruit poporului său pe Mântuitorul nu-i va lipsi puterea de a-ţi da
un înger să-ţi aline plânsul. Marile femei ale lui Israel nu au dus vreodată
lipsă de sprijinul Domnului, iar tu eşti mai însemnată decât Iudita ori Iaela.
Dumnezeul nostru are să-ţi clădească o inimă de aur curat pentru ca tu să poţi ţine
piept valurilor durerii, drept pentru care ai să fii între toate făpturile cea
mai măreaţă Femeie, Maica. Iar tu, Pruncule, adu-ţi aminte de mine în ceasul
lucrării tale”. Aici îmi încetează viziunea.
2
februarie 1944.
Isus spune:
„Din descrierea pe care tu ai făcut-o răzbat
pentru toţi două învăţăminte:
Cea dintâi învăţătură este aceea că
adevărul nu se dezvăluie preotului cufundat în rituri, dar cu sufletul aiurea,
ci unui simplu credincios.
Preotul, cel care se află
mereu în contact cu Divinitatea, preocupat de tot ce are legătură cu Dumnezeu,
plecat spre tot ceea ce este deasupra celor trupeşti, ar fi trebuit să intuiască
pe dată cine era Pruncul prezentat la Templu în acea dimineaţă. Dar, pentru a
putea întrezări aceasta, trebuia să aibă un spirit viu, nu numai un veşmânt
anume aşternut peste un spirit tare adormit, dacă nu mort de-a binelea.
Spiritul lui Dumnezeu poate, dacă vrea, să
lovească şi să zguduie precum un fulger sau un cutremur şi spiritul cel mai închis.
Poate aceasta. Însă, în genere, pentru că este un Spirit al ordinii, după cum
Dumnezeu este ordine în Fiinţa sa şi în lucrarea sa, El se revarsă şi grăieşte
nu doar într-aceia care merită îndeajuns să primească revărsarea sa – căci
atunci arareori s-ar revărsa, tu însăţi neavând a-i cunoaşte iluminarea – ci
acolo unde vede „dorinţa” cuiva de a merita revărsarea sa.
Cum se manifestă această dorinţă? Printr-o
viaţă alcătuită, pe cât este cu putinţă, numai şi numai din Dumnezeu, întru
credinţă, întru ascultare, întru curăţie, întru caritate, întru dăruire, întru
rugăciune, întru rugăciune, iar nu în practici. Noaptea se deosebeşte mai puţin
de ziuă decât se disting practicile religioase de rugăciune. Rugăciunea este
comuniunea spiritului cu Dumnezeu, roadele sale fiind reînnoirea voastră şi hotărârea
de a deveni tot mai mult ai lui Dumnezeu. Practicile religioase sunt nişte
obiceiuri oarecare, pe care le săvârşiţi pentru un scop sau altul, dar mereu păstrând
un sâmbure de egoism, şi care nu vă transformă nicidecum, ba mai mult, vă mai şi
murdăresc cu păcatul minciunii şi al indiferenţei.
Simeon avea această dorinţă. Viaţa nu-l
scutise de greutăţi şi încercări, dar el nu şi-a pierdut această dorinţă.
Vremea şi vremurile nu i-au ştirbit şi nici nu i-au zdruncinat credinţa în
Domnul şi făgăduinţele sale, şi nu au slăbit dorinţa lui de a fi tot mai
vrednic de a-l primi pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu – înainte ca ochii servului său
credincios să se fi închis înaintea luminii soarelui, aşteptând a se redeschide
înaintea Soarelui dumnezeiesc de un roşu aprins din Cerurile descuiate prin înălţarea
mea de după Jertfă – i-a trimis raza Spiritului să-l îndrepte înspre Templu ca
să vadă Lumina venită în lume.
„Din îndemnul Spitului”, spune Evanghelia.
Ah, de ar şti oamenii ce Prieten desăvârşit este Spiritul Sfânt, ce Călăuză, ce
Învăţător ! Dacă ar iubi şi invoca această Iubire a Preasfintei Treimi, această
Lumină din Lumină, acest Foc din Foc, această Cunoaştere, această Înţelepciune,
cât de multe ar şti peste ceea ce este de trebuinţă a şti !
Vezi tu, Maria, vedeţi voi, fiii mei,
Simeon a aşteptat cât i-a fost viaţa de lungă „să vadă Lumina”, să ştie împlinită
făgăduinţa lui Dumnezeu, şi asta fără a se îndoi vreodată; nu şi-a zis niciodată:
„În zadar stărui eu întru nădejde şi rugăciune”. A stăruit şi s-a făcut vrednic
de a „vedea” ceea ce preotul şi membrii sinedriului cei plini de mândrie şi cu
mintea încuiată nu au văzut: pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia, pe Mântuitorul, în
acel prunc ale cărui căldură şi zâmbete le primea. Dumnezeu i-a surâs prin
buzele mele de Copil, dându-i cea dintâi răsplată pentru viaţa sa cinstită şi
pioasă.
Cea de-a doua învăţătură priveşte
cuvintele Anei. Fiind profetesă şi aceasta, ea l-a văzut în mine, nou-născutul,
pe Mesia. Acest lucru este firesc dată fiind înzestrarea sa cu darul profeţiei.
Însă ascultă, ascultaţi ceea ce-i spune Maicii mele, împinsă fiind de credinţă şi
dragoste. Lasaţi aceste vorbe să lumineze spiritul vostru, care tremură în
acest timp de întuneric şi în această sărbătoare a Luminii. „Celui care l-a dăruit
pe Mântuitorul nu-i va lipsi puterea de a-ţi da un înger să-ţi aline, să vă aline plânsul”.
Gândiţi-vă că Dumnezeu s-a dat pe Sine
pentru a înlătura din spirite lucrarea Diavolului. Nu va putea El oare să-i înfrângă
acum pe diavolii care vă chinuie? Nu
va putea El oare şterge lacrimile voastre punându-i pe fugă pe aceşti diavoli şi
redându-vă iarăşi şi iarăşi pacea lui Cristos? De ce nu-i cereţi oare aceasta,
cu credinţă? Cu o credinţă adevărată, îndrăzneaţă, cu o credinţă înaintea căreia
severitatea lui Dumnezeu, scârbit de mulţimea păcatelor voastre, să se năruie într-un
surâs, izvorând iertarea şi ajutorul său, şi să se reverse binecuvântarea sa
peste acest Pământ asemeni unui curcubeu care să înlăture potopul de sânge pe
care voi înşivă l-aţi dorit ?
Gândiţi-vă că Tatăl, după ce i-a pedepsit
pe oameni prin potop, şi-a spus sieşi şi i-a spus patriarhului: „Nu am să mai
blestem pământul din pricina oamenilor, pentru că simţurile şi cugetele inimii
omului plecate sunt spre rău încă de la vârsta tinereţii; de aceea nu voi mai
lovi vietăţile toate, după cum am făcut”. Şi a rămas credincios cuvântului său,
nemai trimiţând potopul. Dar voi oare de câte ori nu v-aţi spus şi nu i-aţi
spus lui Dumnezeu: „Dacă scăpăm de asta
dată, dacă ne scapi, nu vom mai purta niciodată, niciodată războaie”, pornind
totuşi după aceea altele şi altele, mereu mai înfricoşătoare? Oare de câte ori,
făţarnicilor necredincioşi faţă de Domnul şi de propriul cuvânt? Cu toate
acestea, Dumnezeu v-ar mai ajuta încă o data dacă marea masă a celor credincioşi
l-ar chema cu încredere şi iubire pline de îndrăzneală.
Puneţi-vă – voi care, prea puţini fiind
pentru a face să se încline balanţa de partea voastră şi nu a celor mulţi care înteţesc
asprimea lui Dumnezeu, îi rămâneţi totuşi credincioşi în pofida înfricoşătorului
ceas care se apropie şi creşte din clipă în clipă – puneţi-vă suferinţa la
picioarele lui Dumnezeu. El va şti să vă trimită îngerul său după cum l-a
trimis lumii pe Mântuitorul. Nu vă temeţi. Nu încetaţi să îmbrăţişaţi Crucea.
Aceasta a învins mereu uneltirile diavolului, care caută prin cruzimea omului şi
nenorocirile vieţii să facă inimile pe care nu le poate răpi altminteri să cedeze
deznădejdii ori să se despartă de Dumnezeu.”
Sursa: „Evanghelia,
aşa cum mi-a fost revelată – Maria Valtorta”, vol 1, pag. 190-196.
