Un diavol se arătă miresei (Sfânta
Brigitta, mireasa lui Cristos) şi-i spuse: „Ce crezi, femeie, şi la ce lucruri
mari te gândeşti ? Eu ştiu multe şi vreau să-ţi întăresc cuvintele mele cu
exemple evidente. Eu te sfătuiesc să încetezi de a te mai gândi la lucruri
ireale şi în locul lor să crezi mărturia simţurilor. Nu vezi cu ochii tăi şi nu
auzi cu urechile tale sunetul pe care-l face ostia, care este din pâine, când
este ruptă ? N-ai văzut ostia scuipată din gură, cum este atinsă fără respect şi
cum este aruncată pe pământ, dar se întâmplă şi alte multe lucruri nedemne cu
ea, pe care eu nu le-aş răbda dacă mi s-ar face mie ? Și chiar dacă ar fi
posibil ca Dumnezeu să fie în gura credincioşilor, cum ar putea El să intre în
necredincioşii a căror lăcomie în toate este fără fund şi fără măsură ?”
Imediat după această ademenire, Isus, ca Om adevărat, se arătă miresei şi ea îi
spuse: „Doamne, Isus Cristos, eu îţi mulţumesc pentru tot şi în special pentru
trei lucruri. Mai întâi că îmi îmbraci sufletul prin aceea că-mi insuflii căinţă
şi pocăinţă prin care fiecare păcat, indiferent cât de grav şi de greu este el,
este şters. În al doilea rând, pentru că îmi hrăneşti sufletul prin aceea că-i
insuflii dragoste faţă de Tine şi amintirea suferinţelor Tale; din ele sufletul
meu se hrăneşte cu cea mai delicioasă mâncare. În al treilea rând, că Tu îi mângâi
pe toţi care te cheamă în necazuri şi suferinţe. Îndură-te de aceea de mine,
roaba ta, O, Doamne, şi ajută credinţei mele, deoarece oricât de mult am
meritat să cad victima înşelăciunii diavolului, cred că el n-ar fi îndrăznit fără
permisiunea Ta şi că permisiunea Ta nu este fără mângâiere.”
Atunci spuse Cristos diavolului: „De ce vorbeşti cu mireasa mea nouă?”
Diavolul răspunse: „Deoarece ea a fost legată
de mine şi eu încă sper că o pot ademeni în plasa mea. Ea a fost legată de mine
de când îmi urma sfaturile şi făcea eforturi ca să mă mulţumească pe mine şi nu
pe tine, Creatorul şi Mântuitorul ei. Eu i-am urmărit durerile şi niciodată nu
le-am uitat”.
Domnul răspunse : „Tu eşti un intrigant şi
spionul drumurilor tuturor”.
Diavolul răspunse : „Da, eu sunt un spion
al întunericului, deoarece tu m-ai creat întunecat”.
Domnul răspunse: „Când ai văzut şi cum ai
devenit întunecat?”
Diavolul răspunse: „Eu am văzut când tu m-ai
creat frumos, dar pentru că, negândindu-mă, am intrat cu forţa în strălucirea
razelor tale, am rămas ca şi bazilica orbit de ele. Eu te-am văzut şi am tânjit
după frumuseţea ta; te-am văzut şi în conştiinta mea şi te-am cunoscut când
m-ai aruncat. Eu te-am cunoscut şi când te-ai întrupat şi am făcut ceea ce
mi-ai ordonat. Eu te-am cunoscut şi când la învierea ta, tu m-ai prădat de
prizonierii mei. Eu simt zilnic puterea ta cu care zădărniceşti planurile şi eu
mă fac de ruşine”.
Domnul
spuse: „Dacă mă cunoşti şi ştii adevărul, de ce minţi în faţa aleşilor mei când
tu ştii adevărul despre mine? N-am spus Eu că cel care mănâncă trupul meu, va
trăi în veşnicie? Și cu toate acestea, tu spui că este neadevărat şi că nimeni
nu mănâncă trupul meu. Deci, poporul meu trebuie să practice idolatria mai rău
decât cel care venerează pietre şi bucăţi de lemn? Dar acum, cu toate că Eu ştiu
totul, să-mi răspunzi la această întrebare pentru ca cea care este aici şi care
poate să înţeleagă cele spirituale doar prin comparaţii, să înţeleagă. Ascultă:
Toma m-a atins după învierea mea; trupul pe care l-a atins , era spiritual sau
omenesc ? Dacă era omenesc, cum a putut el veni pe uşa închisă? Și, dacă era
spiritual, cum putea fi el vizibil pentru ochii trupeşti ?
Diavolul răspunse : „Este greu să
vorbeşti când cel care vorbeşte este bănuit de toţi de minciună şi când împotriva
voinţei lui trebuie să spună adevărul. Totuşi voi spune, oricât de silit şi
greu îmi este să vorbesc şi să recunosc că tu, după înviere, erai atât
spiritual, cât şi trupesc. De aceea tu poţi, datorită energiei veşnice a
dumnezeirii şi a glorificării spirituale a cărnii, să intri peste tot şi să fii
peste tot”.
Dumnezeu spuse în continuare: „Când toiagul a devenit şarpe, spune, a fost
acesta doar asemănător unui şarpe, sau a fost cu adevărat un şarpe atât în
interior cât şi în exterior ? Și aceste coşuri cu rămăşiţe de pâine au conţinut
pâine adevărată, sau a fost ceva care semăna cu pâine ?
Diavolul răspunse : „Tot toiagul s-a
facut şarpe, totul în coş a fost pâine şi totul s-a întâmplat cu puterea şi
energia ta”.
Domnul spuse : „Crezi că-mi este mai
greu să fac o minune acum decât atunci? Dacă trupul glorificat a putut atunci să
intre prin uşi închise la apostoli, de ce nu poate fi acum în mâinile preoţilor
? Crezi că-i este mai greu dumnezeirii mele să unifice cele mai de jos cu cele
cereşti, cele pământeşti cu cele mai înalte? Nicidecum ! Nu, aşa cum răutatea
ta, care eşti tatăl minciunii, este cea mai mare, tot aşa depăşeşte dragostea
mea totul şi întotdeauna o va face. Chiar dacă cineva este văzut că arde acest
sacrament, şi altul îl calcă în picioare, aşa cunosc Eu, singur, credinţa
tuturor şi aranjez totul cu măsură şi răbdare. Eu, care pot face ceva din nimic
şi vizibilul din invizibil, Eu pot să arăt chiar şi ceva vizibil pentru semne,
forme şi făpturi, deşi ele într-adevăr stau sub vălul unui semn, dar care
defapt pare altceva”.
Diavolul răspunse : „Că aceasta este
adevărat, o cunosc în fiecare zi când acei oameni care sunt prietenii mei se îndepărtează
de mine şi devin prietenii tăi. Ce aş mai putea să spun ? Acel slujitor care
este părăsit în voia lui, arată destul prin voinţa lui ceea ce ar dori să săvârşească
în fapte, dacă ar putea doar să înceapă”.
Din nou vorbi Fiul lui Dumnezeu : „Crede,
fiica mea, că Eu, Cristos, sunt tăria vieţii şi nu distrugătorul adevărat,
deoarece Eu sunt Adevărul şi nu minciuna, Eu sunt puterea veşnică fără de care
nimic n-ar exista şi nu va exista. Dacă tu ai crezut că Eu sunt în mâinile preoţilor,
atunci să ştii că Eu, chiar dacă preotul se îndoieşte, sunt într-adevăr în mâinile
lui, datorită prezenţei credinţei credincioşilor şi datorită cuvintelor pe care
Eu însumi le-am spus şi le-am prescris. Cel care mă primeşte, primeşte
dumnezeirea şi Omul, precum şi forma pâinii. Ce este Dumnezeu, dacă nu viaţa şi frumuseţea, lumina strălucitoare,
bunătatea care întăreşte, dreptatea care judecă şi îndurarea care mântuieşte ?
Ce este trupul meu, dacă nu cel mai iute şi mlădios trup, unire între
Dumnezeu şi om şi capul tuturor creştinilor ?
Deci,
cel care crede în Dumnezeu şi primeşte trupul lui, primeşte dumnezeirea însăşi şi
va primi viaţa, va cunoaşte Adevărul şi va primi tăria dumnezeirii lui.
Chiar şi oamenii răi primesc aceeaşi
dumnezeire, dar spre propria cădere şi nu spre desăvârşire; ei o primesc deşi o
acceptă cu voinţă puţină şi de aceea, ei gustă dulceaţa Adevărului şi nu
primesc tăria dumnezeirii lui. Căci atunci când ei mă duc la gură şi la dinţi,
deşi sacramentul este deja săvârşit, Eu mă îndepărtez cu dumnezeirea şi cu
trupul meu de el şi rămâne doar pâinea la om; nu aşa, că Eu nu sunt prezent la
cei răi la fel ca şi la cei buni, în urma instituirii sacramentului, ci prin
aceea că cei răi nu primesc acelaşi efect ca şi cei buni. În jertfa însăşi i se
oferă omului viaţa, şi anume Dumnezeu şi viata intră dar nu rămâne la cei răi,
deoarece ei nu părăsesc răul. La ei rămâne doar pâinea care nu le este de
folos, pentru că, atunci când iau sacramentul, ei nu se gândesc la altceva decât
la pâine şi vin ca formă. Este exact aşa cum se întâmplă când un domn puternic
merge în casa cuiva şi după aceea este amintită doar figura lui, dar se uită de
prezenţa bunătăţii lui”.
